aşa grăieşte Domnul:
Din Epistola a doua către Corinteni a Sf. Ap. Pavel (11:5-21)
Fraților, socotesc că nu sunt cu nimic mai prejos decât cei mai de frunte dintre apostoli. Și, chiar dacă sunt neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoștință, ci v-am dovedit-o în totul față de voi toți. Sau am făcut păcat că v-am propovăduit în dar Evanghelia lui Dumnezeu, smerindu-mă pe mine însumi, pentru ca voi să vă înălțați? Alte Biserici am prădat, luând plată ca să vă slujesc pe voi. Și de față fiind la voi și în lipsuri aflându-mă, n-am făcut supărare nimănui. Căci în cele ce mi-au lipsit, m-au îndestulat frații veniți din Macedonia. Și în toate m-am păzit și mă voi păzi, să nu vă fiu povară. Este în mine adevărul lui Hristos, că lauda aceasta nu-mi va fi îngrădită în ținuturile Ahaei. Pentru ce? Pentru că nu vă iubesc? Dumnezeu știe! Dar ceea ce fac, voi face și în viitor, ca să tai pricina celor ce poftesc pricină, pentru a se afla ca și noi în ceea ce se laudă. Pentru că unii ca aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuși satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă și slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptății, al căror sfârșit va fi după faptele lor. Iarăși zic: Să nu mă socotească cineva că sunt fără minte, iar de nu, primiți-mă măcar ca pe un fără-de-minte, ca să mă laud și eu puțin. Ceea ce grăiesc, nu după Domnul grăiesc, ci ca în neînțelepție, în această stare de laudă. Deoarece mulți se laudă după trup, mă voi lăuda și eu. Pentru că voi, înțelepți fiind, îngăduiți bucuros pe cei neînțelepți. Căci, de vă robește cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia ce e al vostru, de vă privește cineva cu mândrie, de vă lovește cineva peste obraz, răbdați. Spre necinste o spun, că noi ne-am arătat slabi.
Din Evanghelia după Marcu (4:1-9)
În vremea aceea, a început Iisus să învețe lângă mare, și s-a adunat la El mulțime foarte multă, încât El a intrat în corabie și a șezut în corabie, pe mare, iar toată mulțimea era lângă mare, pe uscat. Și-i învăța multe în pilde și, în învățătura Sa, le zicea: Ascultați: Iată, ieșit-a semănătorul să semene. Și, pe când semăna el, o sămânță a căzut lângă drum și păsările cerului au venit și au mâncat-o. Iar alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, și îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ adânc. Dar, când s-a ridicat soarele, a fost arsă și, neavând rădăcină, s-a uscat. Altă sămânță a căzut în spini, dar spinii, crescând, au înăbușit-o și n-a dat rod. Iar altele au căzut pe pământul cel bun și, înălțându-se și crescând, au dat roade și au adus: una treizeci, alta șaizeci, alta o sută. Și zicea: Cine are urechi de auzit să audă!
Trupul are auz, iar sufletul are și el auzul său. Nu orice trup are auzul ascuțit. Nici orice suflet. Dumnezeu spune sufletului: nu ucide, nu fura, nu preacurvi, ferește-te de rău și fă binele, și celelalte. Iar sufletul al cărui auz este fin, aude și Îl ascultă pe Dumnezeu care vorbește și face ceea ce Acesta îi poruncește. Nu este posibil, cu adevărat nu este posibil ca sufletul să nu asculte de Dumnezeu și să nu facă ceea ce El poruncește, dacă are urechile sale deschise. Omul ascultă de împăratul pământesc și de căpeteniile lui și face ceea ce acesta pruncește. Deci, de Dumnezeu care-i vorbește, nu va asculta oare sufletul dacă are auzul bun? Desigur că da! Cu toată râvna și dulceața ascultă și-I răspunde: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea” (Psalmul 107, 1).
0 Comments