Psalmi
Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.

aşa grăieşte Domnul:

Din a doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru (2:9-22)

Iubiților, Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioși, iar pe cei nedrepți să-i păstreze, ca să fie pedepsiți în ziua judecății; și mai ales pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate și disprețuiesc domnia cerească. Îndrăzneți, îngâmfați, ei nu se cutremură să hulească măririle (din cer); pe când îngerii, deși sunt mai mari în tărie și în putere, nu aduc în fața Domnului judecată defăimătoare împotriva lor. Aceștia, însă, ca niște dobitoace fără minte, din fire făcute să fie prinse și nimicite, hulind cele ce nu cunosc, vor pieri în stricăciunea lor; ei înșiși fiind nedrepți își vor lua plata nedreptății, socotind o plăcere desfătarea de fiecare zi; ei sunt pete și ocară, făcându-și plăcere, în rătăcirile lor, să ospăteze cu voi la mesele voastre; având ochii plini de pofta desfrânării și fiind nesățioși de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie și sunt fiii blestemului; părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit și au apucat calea lui Valaam, fiul lui Vosor, care a iubit plata nedreptății, dar a primit mustrare pentru călcarea lui de lege; căci dobitocul fără grai, pe care era călare, grăind cu glas omenesc, a oprit nebunia prorocului. Aceștia sunt izvoare fără de apă și nori purtați de furtună, cărora li se păstrează în veac întunericul cel de nepătruns, întrucât, rostind vorbe trufașe și deșarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de-abia au scăpat de cei ce viețuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înșiși robi stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește. Pentru că, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dacă iarăși se încurcă în acestea, ei sunt învinși; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Că mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptății, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: câinele se întoarce la vărsătura lui și porcul scăldat la noroiul mocirlei lui.

Din Evanghelia după Marcu (13:14-23)

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Iar când veți vedea «urâciunea pustiirii», cea prezisă de prorocul Daniel, stând unde nu se cuvine – cine citește să înțeleagă –, atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munți, iar cel de pe acoperiș să nu coboare în casă, nici să intre ca să-și ia ceva din casa sa și cel ce va fi în țarină să nu se întoarcă îndărăt ca să-și ia haina. Dar vai celor ce vor avea în pântece și celor ce vor alăpta în zilele acelea! Rugați-vă, dar, ca să nu fie fuga voastră iarna. Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum de la începutul făpturii pe care a zidit-o Dumnezeu și nici nu va mai fi. Și, de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa niciun trup, dar pentru cei aleși, pe care El i-a ales, a scurtat acele zile. Și atunci, dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Hristos, sau: Iată, este acolo, să nu credeți. Se vor ridica hristoși mincinoși și proroci mincinoși și vor face semne și minuni ca să ducă în rătăcire, de va fi cu putință, chiar pe cei aleși. Dar voi luați seama! Iată, dinainte v-am spus vouă toate.

Ioannis Karavidopoulos, Comentariu la Evanghelia după Marcu

Expresia „urâciunea pustiirii”, prin care este introdusă descrierea dramatică [a nimicirii Templului], provine din cartea lui Daniel (9,27; 11, 31; 12, 11), unde se face referire la profanarea Templului pe care a făcut-o Antioh al IV-lea Epifanis în 168 î.Hr., prin aceea că a așezat în el statuia lui Zeus și a jertfit porc. (…)

Credem că, oricine ar fi acea persoană care este urâciune în ochii lui Dumnezeu și ai oamenilor, acea persoană a fost prefigurată prin Antioh Epifanis și prefigurează, la rândul ei, pe cel ce este „omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ceea ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2,3-4).