În multe locuri întru învăţăturile Sale a pomenit Domnul de Împărăţia lui Dumnezeu, iar fariseii, acestea auzindu-le, îl luau în râs pe Dânsul. Şi pentru aceasta au venit la El, întrebându-L „când va veni împărăţia lui Dumnezeu”, ca să râdă de El, ca de unul ce propovăduia [lucruri] ciudate şi [vestea] pentru un lucru neobişnuit şi străin. Pentru că nici unul din dascălii cei mai dinainte şi din Prooroci nu au pomenit de aceasta [de Împărăţie]. (…) Însă ce le răspunde Hristos? Nu după mintea lor cea neînţelegătoare şi nici după nebunie nu le răspunde nebunilor, ci îi lasă pe dânşii să se rătăcească întru unirea numelui împărăţiei şi nu le descoperă lor – că nici nu ar fi primit – pentru care Împărăţie vorbeşte şi că Împărăţia nu este lumească, precum ei o socotesc, ci mai presus de lume. Aşadar, acestea lăsându-le, fiindcă nu erau ei vrednici de a le auzi, pentru surzenia cea dintru a lor voie, pentru vremea „Împărăţiei” grăieşte că este neştiută şi „nu va veni în chip văzut”. Pentru că nu are vreme rânduită, ci pururea, la cel care voieşte, de faţă îi este „împărăţia lui Dumnezeu” – căci, cu adevărat, „Împărăţie a lui Dumnezeu” este aşezarea şi petrecerea cea îngerească. Căci atuncea întru adevăr se zice că împărăţeşte Dumnezeu cu adevărat când nimic lumesc în sufletele noastre nu se află, ci întru toate mai presus de lume petrecem. Iar această petrecere „înlăuntrul nostru” o avem atunci când vom voi, pentru că nu este trebuinţă de vreme îndelungată, nici de călătorie, ci aproape de noi este şi credinţa şi cea după credinţă petrecere după Dumnezeu.