Războaie și zvonuri de războaie

Timpul potrivit pentru a gândi rațional problema războiului este înainte de a intra într-unul. O dată ce a început un război, e prea târziu. Atunci apar tot felul de emoții și reacții, mândrii și propagande. Iar după ce mor oameni în război, apare o dorință aprinsă și firească de a arăta că vitejii noștri bărbați și femei nu a murit în zadar – chiar dacă așa s-a întâmplat. „Ceața războiului”.

Un prolog

Sfânta Biserică Ortodoxă se îngrijește de mântuirea sufletelor, dar și de zidirea unor societăți bune și a unei lumi drepte. Ortodoxia are învățături sociale și morale, bazate pe Tradiție: pe Scripturi și pe Părinți.

În cele ce urmează, mă voi strădui să nu promovez vreun model politic și să fiu obiectiv. După 80 de ani de viață și observație (eu chiar îmi amintesc Al Doilea Război Mondial!) și după ce am fost modelat vreme de 60 de ani de creștinismul tradițional, am cu siguranță opiniile mele cu privire la război.

Scopul meu este de a aduce în față abordarea clasică ortodoxă a războiului și păcii – aruncând și o privire asupra teoriei tradiționale occidentale. Sper ca aceasta să fie de folos în a dobândi o gândire ortodoxă cu privire la război și pace – și nu doar în conformitate cu teoriile lumii sau cu ultima modă politică.

Învățăturile lui Hristos

Știm că Mohamed a condus o armată. Știm că Iisus nu a făcut așa ceva. Când Petru a adoptat o atitudine violentă, Hristos i-a spus să lase deoparte sabia, spunând: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.”[1] Deasemeni, Iisus învăța: „Aţi auzit că s’a spus: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte; Eu însă vă spun: Nu staţi împotriva celui rău; iar celui ce te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. Aţi auzit că s’a spus: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe vrăjmaşul tău; dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.”[2] Indiferent ce s-ar putea crede despre aceste învățături și despre cum să fie aplicate, ele sunt foarte limpezi.

Un articol extrem de înșelător din New York Times din Ianuarie 2003, chiar înainte de Al Doilea Război din Irak, era intitulat „Și Prințul Păcii a fost un războinic”.[3]

Într-adevăr, Iisus a dus un război, dar împotriva lui Satan, nu împotriva oamenilor. Într-adevăr, Iisus a spus că n-a venit să aducă pace, ci sabie[4], dar e limpede că El vorbea despre dezbinarea ce se va produce în cadrul familiilor și societăților între cei care cred în El și cei care nu. Într-adevăr, Iisus i-a alungat pe schimbătorii de bani din templu, dar problema lui era cu distorsionarea închinării[5].

Însă nu, în sens militar, Iisus nu a fost un războinic. Oamenii din timpul Său s-au întors împotriva Lui tocmai pentru că nu i-a alungat pe romanii opresori, pentru că, deși avea toată puterea, a ales să fie necombatant. Nu, Iisus nu luat parte ca războinic în bătăliile dintre oameni și dintre popoare.

Biserica primară

După toate aparențele, în această privință primii creștini L-au urmat pe Domnul lor. Din câte știu eu (corectați-mă dacă greșesc!), nu este nicio dovadă din Noul Testament sau din alte surse din primele două secole în favoarea serviciului militar al creștinilor. Iustin Martirul scrie despre creștini că „cei care mai înainte se ucideau unul pe altul… acum refuză să ducă război împotriva dușmanilor [lor]”. Origen scrie că „nu mai ridicăm sabia împotriva niciunui popor, nici nu mai învățăm arta războiului. În schimb, … am devenit fii ai păcii prin Iisus, întemeietorul nostru.” Sunt și alte asemenea referințe.

Desigur, aceasta era o poziție ușor de adoptat când Imperiul era păgân, când nu se făcea recrutare și când Biserica era mică și, de regulă, neimplicată în problemele lumii. Era Biserica primară pacifistă din principiu? Unii învățați spun că da. Eu însă cred că, judecând după calendarul bisericesc, nu a fost așa sau, cel puțin, nu pentru multă vreme. Căci Biserica cinstește mulți ostași din secolele III-IV ca sfinți – desigur, nu pentru activitatea lor militară, ci pentru că au fost martirizați pentru refuzul lor de a-L nega pe Hristos. Dar ideea este că, în principiu, ei nu au văzut niciun conflict între a sluji în oaste (chiar pentru un Imperiu păgân) și a fi creștini. Și nici Biserica nu i-a repudiat pentru că erau în oaste. Mai târziu, după convertirea împăratului Constantin, a devenit un lucru comun pentru creștini să slujească în oaste, apărând Imperiul Creștin.

Cu trecerea timpului, creștinii răsăriteni și apuseni au început să se separe pe tema războiului.

Teoria vestică a războiului justificat

În Vest, în sec. al V-lea, Sf. Augustin a început să învețe ceea ce s-a numit Teoria războiului justificat. Aceasta susținea că, în anumite condiții, răzoiul poate fi un lucru drept și bun și că unele războaie sunt rânduite de Dumnezeu. Curând, un fel de cult creștin al glorificării războiului a început să se dezvolte în Vest.  A existat un motiv pentru aceasta: la vremea aceea, Apusul era cotropit de barbarii nordici. Augustin văzuse căderea cetății Romei. Apusenii voiau să știe: Era drept pentru creștini, din punct de vedere moral, să se apere pe ei înșiși și comunitatea lor? Biserica Apuseană dorea de asemenea să încerce să aplice războiului alte norme decât cele din vremea aceea: „Puterea face dreptatea.” Și astfel s-a ajuns la Teoria războiului justificat.

Pentru limpezime:  teoria războiului justificat nu este o învățătură ortodoxă. Ortodoxia are o abordare foarte diferită a acestui subiect. Dar teoria războiului justificat stă la baza legislației moderne internaționale. Astăzi, oameni de toate părțile, atât religioase cât și seculare, discută și se justifică pe ei înșiși folosindu-se, adesea inconștient, de criteriile pentru războiul justificat.

Punctele de bază ale teoriei războiului justificat au variat destul de mult, dar, în general, includ următoarele criterii:

1. Războiul trebuie să fie autorizat de o autoritate competentă
2. Războiul trebuie să fie defensiv, în scopul apărării teritoriului sau a drepturilor omului; războaiele de agresiune nu sunt justificate
3. Trebuie să se depună toate eforturile în vederea evitării victimelor din rândul civililor, pe temeiul demnității vieții umane, de la concepție până la mormânt. Dușmanii noștri sunt ființe umane, create după chipul lui Dumnezeu, pentru care a murit Hristos
4. Trebuie să existe o speranță rezonabilă în privința succesului războiului: acesta nu trebuie dus fără niciun scop sau doar pentru a domoli mândria ori mânia sau pentru salvarea unor aparențe. Aceasta s-ar aplica, de pildă, războiului din Vietnam, unde, după cât se pare, guvernul nostru [al SUA] a știut că nu sunt sorți de izbândă, dar…
5. La război trebuie să se recurgă doar în ultimă instanță, după ce au fost excluse deja toate celelalte opțiuni.

Uneori mai sunt și alte cerințe.

Dar cum să fie aplicate principiile teoriei războiului justificat…

Aici e-aici…

Dacă ne gândim la primul punct: ce înseamnă autoritate competentă? Cândva era clar: Împăratul sau Papa. Astăzi, majoritatea teologilor apuseni spun că trebuie urmate legile fiecărei națiuni în parte. Totuși, Constituția Statelor Unite impune o Declarație de Război prin Congres – și, din 1941, niciun război american nu a fost declarat în acest mod. Ar trebui să fie considerate toate nejustificate? Membrii Națiunilor Unite au nevoie de o autorizare ONU specifică sau nu? Cine hotărăște aceste lucruri? Teoria războiului justificat nu ne spune.

Sau al doilea punct: ce înseamnă război defensiv? Dar de agresiune? Acest lucru este încă și mai derutant și, chiar și când lucrurile erau clare, criteriul a fost aplicat diferit.

În Al Doilea Război Mondial, când Germania și Japonia au atacat alte țări, am numit acest lucru agresiune. Totuși, în secolele anterioare, când națiunile europene vestice și-au ridicat imperiile prin invadare militară, nu am mai numit acest lucru agresiune, ci povara omului alb[6] sau ceva de genul acesta. Când anglo-americanii i-au alungat pe americanii nativi de pe pământurile lor și i-au închis în rezervații, n-am vorbit despre aceasta ca despre o agresiune nejustificată, ci ca despre un destin evident.

Iarăși, când, în 1947, Națiunile Unite, conduse de Statele Unite și Marea Britanie, au pus bazele statului Israel, alungându-i pe palestinieni din casele și teritoriile lor străvechi, puterile occidentale nu au numit acest lucru nedrept. Dar când palestinienii și aliații lor au încercat să se apere și să-și recupereze țara, acest lucru a fost considerat nedrept de către Occident.

Să ne oprim la o problemă curentă: războiul anticipativ. După normele tradiționale ale Războiului justificat, atacul Statelor Unite asupra Irakului din 2003 ar fi probabil considerat agresiune nedreaptă, de vreme ce Irakul nu ne-a atacat pe noi. Cu toate acestea, întrucât atacurile moderne pot fi lansate și finalizate în câteva minute, unii teologi occidentali argumentează acum că un atac preemptiv, având scopul de a preîntâmpina un atac iminent din partea inamicului, este justificat. Dar aceasta este o sabie cu două tăișuri. În timp ce noi [SUA] ne pregăteam pentru un atac preemptiv asupra Irakului, de ce nu ar fi fost atunci drept ca Irakul să lanseze un atac preemptiv asupra noastră? (După câte s-au dovedit, Irakul nu a avut niciodată intenția sau abilitatea de a iniția un atac împotriva SUA.)

Mai mult, dacă și alte națiuni ar alege să înceapă războaie anticipative împotriva potențialilor dușmani, ce ar împiedica lumea să  nu se întoarcă în scurt timp la barbarism?

Sau al treilea punct: Erau mai ușor de evitat victimele civile în vremurile de demult, când multe (deși nu toate) războaie se duceau pe câmpuri de bătălie, în afara cetăților. Începând cu Al Doilea Rzăboi Mondial, marile puteri au abandonat acest principiu. Civilii au fost intenționat atacați, începând cu „războiul fulger” (blitzkrieg) al lui Hitler împotriva Angliei și a altor țări și continuând cu bombardarea orașelor germane de către Aliați și a celor japoneze de către americani. În războiul din Vietnam, bombardamentele americane au ucis între 500000 și 1000000 de civili necombatanți.

Cu ajutorul bombelor moderne conduse de la distanță, Occidentul a încercat să recupereze principiul evitării victimelor civile (nu și în Siria!), dar cu un succes limitat din pricina puterii imense și a lipsei de precizie a armamentului.

Rezultatele Teoriei Războiului Just

Sunt foarte amestecate.

A permis creștinilor să își apere proprietatea fără să cadă sub acuzație. Dacă America nu s-ar fi implicat în Al Doilea Război Mondial, s-ar putea ca toți să fi trăit acum sub Reich-ul nazist.

A dat creștinilor o cale de a evalua războaiele și intențiile lor în loc de a se implica în ele cu toată puterea, și să învețe din războaie în loc de a fi „învingători” sau „învinși”.

Cred că cea mai mare problemă cu Teoria este aceea că nu ține seama de posibilele consecințe neașteptate ale războiului. Ceea ce au intenționat așa-numitele războaie juste și ce au realizat sunt adesea două lucruri foarte diferite.

Cruciadele, de exemplu, au fost autorizate în conformitate cu Teoria Războiului Justificat. Acestea trebuiau să fie războaie bune, aprobate de Papă, care să elibereze Țara Sfântă de opresorii musulmani. Dar de fapt cruciadele au produs un rău colosal neintenționat. Cruciații au făcut ravagii printre ostași și civili –  musulmani, creștini și evrei deopotrivă. (Până la urmă, niciunul dintre ei nu arăta ca europenii, nu?) Creștinii erau majoritari în Ierusalim înainte de a fi „eliberați” de cruciați, dar de atunci n-au mai fost niciodată. Cruciații au jefuit și ocupat Constantinopolul, așezând un împărat și un patriarh latin. Imperiul Bizantin, deși s-a refăcut, a fost puternic slăbit, lucru care a contribuit major la cucerirea acestuia de către turci.

În acest context, cred ca ar trebui spus și ceva despre războaiele din Irak. Războaiele în sine au fost destul de „curate”. Dar consecințele neintenționate au constat în 150000-450000 de morți, majoritatea civili.

Am acordat atâta spațiu abordării apusene a războiului pentru a evidenția contrastul: Ortodoxia răsăriteană, ca de obicei, se raportează la acest subiect dintr-o cu totul altă perspectivă.

păr. Bill Olnhausen (Biserica Sf. Nicolae, Cedarburg, Wisconsin)

Sursa: https://blogs.ancientfaith.com/frbill

[1] Matei 26:52

[2] Matei 5: 38-39, 43-44

[3] https://www.nytimes.com/2003/01/28/opinion/the-prince-of-peace-was-a-warrior-too.html

[4] Matei 10:34

[5] În plus, Iisus nu i-a atins pe oameni: a făcut biciul pentru a putea mâna animalele; a răsturnat mesele, a dat drumul porumbeilor, dar nu i-a lovit, nici măcar nu i-a atins pe negustori… (nota noastră)

[6] Ideea că albii au obligația de a face societățile celorlalte popoare asemănătoare cu a lor.