Din 2017, în inima bisericii noastre se află icoana Europa Christiana. Vizual cred că o știți toți cei care veniți la noi. Prin mărime și model grafic, ea nu are cum să nu atragă atenția, precum o țintă. Dar dincolo de aspect, am fost rugat să fac o prezentare a personajelor din icoană și a motivelor pentru care stau împreună.

Ideea acestei icoane a fost să îi facă mai cunoscuți pe sfinții nostri ocrotitori, Chiril și Metodiu, cei întocmai cu Apostolii. Exista posibilitatea unei icoane cu scene laterale mai mici – episoade din viața lor, așa cum se află pe iconostasul bisericii părintelui Claudiu din Sanremo, Italia. Am preferat însă o icoană care să prezinte familia lor spirituală: mentori, sponsori, discipoli direcți și indirecți care au generat o înnoire a creștinătății, o nouă Cincizecime a Bisericilor și o primăvară a popoarelor dornice să bea din Vinul cel bun al Evangheliei. [1]

Este o familie de sfinți, 24 de personaje [2] ca niște raze ale Soarelui Hristos care au lucrat convergent în ogorul Europei centrale și răsăritene timp de două secole, punând temelii trainice ale vieții spirituale și culturale. Icoana vă invită să cunoașteți acești sfinți și să recunoașteți lucrarea lor peste veacuri până în prezent.

Am pornit de la câteva idei de bază:

1. Proclamarea Sfinților CHIRIL și METODIU ca Patroni ai Europei de către papa Ioan Paul al II-lea prin Scrisoarea Apostolică Egregiae Virtutis din 31 decembrie 1980. A fost un act profetic prin care curajosul păstor polonez proaspăt ales a adus în atenția lumii occidentale rădăcinile spirituale creștine ale continentului nostru dar și dimensiunea răsăriteană atât de des ignorată și sacrificată pe altarul bunăstării apusene. Papa a vrut să arate că nu doar America are Părinți Fondatori.

Și Europa are, dar i-a uitat. Ei se numesc sfinți. Benedict – întemeietorul monahismului occidental (sec. VI), Chiril și Metodiu, apostoli ai popoarelor și împăciuitori ai Bisericilor deja învrăjbite ale Răsăritului și Apusului (sec. IX). Prezenţi în icoană în prim plan, ei poartă împreună  catedrala Sfânta Sofia, simbolul definitoriu al civilizaţiei bizantine, Marea Biserică a întregii Creştinătăţi.  Constantin Filo-Soful, în tinereţe bibliotecar al catedralei şi profesor a Academiei de pe lângă catedrală, a răsădit împreună cu fratele său duhul Cetăţii Împărăteşti în conştiinţa noilor popoare care se alăturau în secolele IX, X şi XI neamului creştinesc. Ei, deasemenea, sunt purtători de Cuvânt – Logos = SLOVO, scris pe pergament în alfabet glagolitic [3].

Calitatea de Părinți se certifică prin mulțimea de fii legitimi, purtători de lumină și înmulțitori ai talanților. O parte din ei se află în icoana noastră.

2. Rolul decisiv al învățătorului şi îndrumătorului. Pentru sfinții Chiril și Metodiu acest rol l-a îndeplinit Sf. Fotie, cel mai vestit cărturar al secolului IX și cel mai strălucit patriarh al Constantinopolei după Sf. Ioan Gură de Aur. Sf. Fotie nu a fost doar un cărturar de bibliotecă, ci şi un mare om de acțiune.

Capabil de înalte funcții administrative și diplomatice, a preluat cu succes conducerea marii cetăți în timpul asediului din 860. Preocupat de evanghelizarea popoarelor barbare, a relansat misionarismul bizantin, abandonat de secole, de la Marea Caspică până la Marea Adriatică. Îngrijorat de derivele dogmatice și autoritare ale Apusului, le-a mustrat pe față și a pregătit opinia publică pentru posibilitatea unei rupturi decisive prin care Răsăritul să rămână liber pe calea Ortodoxiei. Alături de Sf. Fotie trebuia menționată și Sf. Împărăteasă Teodora care a contribuit decisiv la Biruința Ortodoxiei, inaugurând cea mai strălucită perioadă a istoriei bizantine (843-1054). După cum Fericita Elena a înălțat Crucea lui Hristos la Ierusalim, vrednica ei urmașă Teodora a înălțat Icoana lui Hristos spre luminarea multor popoare de la Răsărit și de la Apus. Deși oficial Biserica apuseană s-a delimitat de cultul icoanelor, le-a folosit pe scară largă până în ajunul Reformei Protestante.

3. Popoarele slave ortodoxe îi cinstesc în mod deosebit pe cei cinci ucenici direcți, originari din Moravia: Clement [4] luminătorul Macedoniei slave, episcop al Ohridei unde a deschis o vestită școală (+916), Naum, luminătorul Bulgariei, fondatorul Școlii de la Pliska-Preslav, care apoi s-a alăturat Sf. Clement în Macedonia. Mai puține se știu despre tovarășii lor Anghelar (care i-a însoțit în zona balcanică), Sava și Gorajd (care probabil și-au continuat lucrarea în condiții grele printre slavii apuseni din Cehia, Panonia și Polonia).

4. Cel de-al doilea cerc trebuia întregit cu cei doi cârmuitori care au contribuit esenţial la reuşita propovăduirii: Sf. Rastislav, craiul Moraviei, care în anul 862 a solicitat Bizanţului învăţători pentru poporul său, şi a plătit cu viaţa pentru încercarea sa de a-şi elibera poporul de sub dominaţia bisericească şi politică a germanilor, şi Sf. Boris, care în anul 886 i-a primit cu braţele deschise pe ucenicii izgoniţi din Moravia, încredinţându-le nobila sarcină de a lumina poporul bulgar prin Biserică şi prin Şcoală, pe calea Ortodoxiei dar liber de îmbrăţişarea sufocantă a Bizanţului. Ei au rămas în istorie ca vrednici urmaşi ai Marelui Constantin, fiind şi ei Întocmai cu Apostolii.

5. Providenţiali pentru biruinţa celor doi fraţi din Tesalonic au fost şi cei doi papi ai Romei care deschid cel de-al treilea cerc. Adrian al II-lea i-a primit la Roma în 868 cu toată dragostea: le-a confirmat Ortodoxia, le-a binecuvântat traducerile, i-a poftit să slujească Litughia slavonă în marile basilici ale Cetăţii Eterne, i-a hirotonit dimpreună cu ucenicii lor pentru a oficializa misiunea lor nu doar pentru Moravia, ci pentru toţi slavii [5]. Urmaşul său, Ioan al VIII-lea, l-a eliberat pe Sf. Metodiu din închisoarea episcopilor germani şi l-a reconfirmat ca păstor al Moraviei şi traducător autorizat al Sfintelor Slujbe; a rămas în conştiinţa Răsăritului ca ultimul papă ortodox al Romei, luptător până la moarte pentru comuniunea Bisericilor [6].

După asasinarea sa (882), succesorii săi au schimbat radical politica Scaunului Roman, au distrus moştenirea Sfinţilor Chiril şi Metodiu şi le-au falsificat memoria.

6. Aceştia au fost contemporanii sfinţilor. Pe al treilea cerc li se adaugă destoinici urmaşi care au răsădit modelul morav pe alte meleaguri, lărgind creştinătatea în secolele X-XI. În jumătatea „vestică” a cercului [7] se află Sf. Ludmila, soţia primului cneaz al Cehiei, Borivoi, care a primit Botezul de la Sf. Metodiu în 874 şi a suferit moarte martirică în 921.

În acelaşi an a urcat pe tronul Cehiei nepotul său, Venceslav (Vaclav Premysl), conducător plin de dreptate, evlavie şi milostenie, figură davidică pentru conştiinţa cehă, ucis şi el de către fratele său pe când avea doar 28 de ani.

7. Încă mai uimitoare este viaţa Sf. Adalbert (Vojtech Slavnik), care şi-a primit numele de la părintele său spiritual, Sf. Adalbert de Magdeburg (apostol al slavilor, +981). A fost ales ca al doilea episcop al Pragăi şi timp de 6 ani s-a străduit să-şi îndrepte păstoriţii spre poruncile evanghelice, mustrând exploatarea sclavilor, poligamia, războaiele de cucerire şi alte obiceiuri păgâne până când concetăţenii săi l-au izgonit. S-a retras pentru 5 ani în mânăstirea benedictină Sf. Alexie din Roma şi a ucenicit pe lângă un mare cuvios grec, Sf. Nil Calabrezul de la Muntele Casino.  S-a întors apoi la Praga la cererea Regelui Boleslav dar după vreo 3 ani s-a retras din funcţie şi a plecat, cu binecuvântarea papei şi a Impăratului Otto al III-lea [8],

ca misionar în Ungaria, unde l-a botezat pe Stefan, viitorul rege, şi în Polonia, la invitaţia cneazului Boleslav cel Mare. Aprins de râvna apostolică, a mers până la gura Vistulei spre a binevesti cruzilor prusaci, care l-au ucis pe 23 aprilie 997. Cneazul Poloniei a plătit în aur greutatea trupului său şi l-a aşezat cu mare cinste la Gniezno, prima capitală şi arhiepiscopie a ţării.  Deşi s-a conformat practicilor latine, Sf. Adalbert a arătat cinstire şi Liturghiei slavone care încă se slujea în zone mai retrase.Chipul său străluceşte ca un soare pe cerul Bisericii apusene care încă se adăpa din Tradiţia curată a Sfinţilor Părinţi.

Un alt chip luminos al Cehiei este Sf. Prokopiu, ucenic al Sf. Adalbert, preot şi monah, apărător al Liturghiei slavone şi fondator al Abaţiei benedictine de la Sazava. A dobândit darul facerii de minuni şi a rămas foarte viu în evlavia populară şi multe legende. S-a mutat la Domnul în 1053, ultimă verigă a părtăşiei dintre Apus şi Răsărit.

8. Sf. Ştefan al Ungariei (Vajk) a fost încoronat de papa Silvestru al II-lea pe 25 decembrie anul 1000, o reeditare peste exact două secole a încoronării lui Carol cel Mare. De la acesta a moştenit titlul – Crai , vocaţia stăpânirii peste multe popoare şi preocuparea pentru educaţie şi ctitorirea de biserici şi mânăstiri. Şi-a croit regatul pe axa Dunării, pe ruinele fostului regat al Moraviei, ca o punte între cele două Imperii rivale, cel romano-german şi cel romano-bizantin. Se pare că primise două botezuri: mai întâi pe cel răsăritean, prin mama sa Şarolta din Ardeal, şi apoi pe cel apusean, prin tatăl său Geza, aliat al germanilor după 972.  Deşi s-a orientat către Biserica Romană, a cultivat alianţa cu Bizanţul şi a ocrotit mânăstirile greceşti din ţara sa, iar această politică a fost continuată de urmaşii săi până pe la 1200.

9. Trecând la jumătatea „estică” a cercului, o întâlnim pe Sf. Olga, prinţesă vikingă (Helga) născută la Pskov, nora lui Rurik, întemeietorul Rusiei. Din 945 a rămas singură stăpânitoare a ţării şi s-a botezat în cursul unei vizite la Constantinopol. A primit de asemeni vizite şi oferte din partea unor episcopi germani. Fiul său Sviatoslav nu a dorit să se boteze dar, prin mijlocirea mamei sale, a dat libertate celor ce doreau să se încreştineze.

A trăit cu multă credinţă în mijlocul păgânilor până în 969, iar sămânţa sădită de ea a dat rod în vremea nepotului său Sf. Vladimir cel Mare (Waldemar) care a decis să primească credinţa creştină a Răsăritului împreună cu poporul său în anul 988. A primit Botezul din mâna preoţilor greci dar Scripturile şi Slujbele slavone, pe filieră bulgară. Desigur, pentru încreştinarea Rusiei a fost nevoie de secole şi a rămas adesea la un nivel superficial dar a fost oricum o mare reuşită care a scos Ortodoxia din riscul izolării şi al decadenţei elitiste. Aşa s-a configurat „Commonwealth-ul Bizantin” [9] în jurul Mării Negre, pe temelii puse de sfinţii Apostoli Pavel şi Andrei şi reluate de Chiril şi Metodiu pentru încă o mie de ani. [10]

10. Un alt binevestitor uitat sub colbul veacurilor a fost Sf. Ierotei, primul ierarh cunoscut în ţinutul carpatic, prin care ungurii şi românii au devenit membri ai Commonwealth-ului.

Prin anii 950, când prinţul maghiarilor ardeleni, Gyula, s-a botezat la Constantinopol, asemeni sfintei Olga, el s-a întors acasă cu evlaviosul părinte grec Ierotei, hirotonit de patriarh pentru neamul unguresc. Turma lui cuprindea maghiari, slavi şi români deopotrivă. După anul 1000 maghiarii au părăsit treptat „legea grecească” în favoarea celei latine, slavii au fost asimilaţi iar românii, deşi deposedaţi de instituţii şi proprietăţi, au rămas ferm ancoraţi în Biserica Răsăritului, fapt ce se datorează şi bunului păstor care i-a întărit în credinţă [11].

Un ucenic al Sf. Ierotei a fost Sf. Moise Ungurul, care plecând în pelerinaj la Constantinopol, a ajuns să-l slujească pe prinţul rus Boris din Rostov. Când polonezii au prădat Kievul în 1018 l-au luat în robie şi pe Moise, care a suferit multe ispite, batjocuri şi chinuri din partea unei văduve orbite de poftă. După 7 ani şi-a câştigat libertatea şi s-a călugărit în Lavra Peşterilor din Kiev, cel mai vechi şi vestit aşezământ monahal al Rusiei.  A devenit îndrumătorul şi ocrotitorul celor feciorelnici şi luptători pentru o viaţă curată.

Încă un cârmuitor cu viaţă sfântă a fost Jovan Vladimir, cneazul Dukljiei (actualul Muntenegru, pe atunci nucleul statului sârb). A domnit vreo zece ani cu înţelepciune şi evlavie împreună cu soţia sa, Kosara; deşi dorea pacea, a fost târât în războiul devastator dintre Bizanţ şi Bulgaria. Ultimul ţar al bulgar l-a ucis prin înşelăciune pe când ieşea din biserica din Prespa, în 1016.

11. Modelul de inspiraţie a fost Icoana Tuturor Sfinţilor.

În colţuri se găsesc cele 4 zări ale lumii, cele 4 călătorii ale Sfinţilor Chiril şi Metodiu:

Irakul, reprezentat printr-o moschee;

Khazaria, printr-o sinagogă simbolică;

Italia, printr-o basilică constantiniană;

Germania, printr-o rotondă carolingiană.

Avem aşadar

• 5 greci: Chiril, Metodiu, Teodora, Fotie şi Ierotei,
• 3 italieni: Clement Romanul, Adrian şi Ioan,
• 6 moravi: Rastislav, Sava, Gorajd, Clement, Naum şi Anghelar,
• 4 cehi: Ludmila, Venceslas, Adalbert şi Prokopiu,
• 2 ruşi (vikingi): Olga şi Vladimir,
• 2 unguri: Ştefan şi Moise,
• 1 bulgar: Boris,
• 1 sârb: Jovan.

Sau 7 monahi, 8 episcopi şi 9 cârmuitori. Ei formează un parlament al Creştinătăţii, un sinod al Bisericii nedespărţite. Denumirea EUROPA CHRISTIANA am preluat-o de la Preafericitul Părinte Daniel care iniţial a dat acest frumos nume sălii monumentale prin care se intră în Palatul Patriarhiei şi a rânduit să se înfrumuseţeze cu  ample icoane în mosaic ale Sfinţilor Apostoli şi Dascăli, incluzându-i şi pe Sfinţii Chiril şi Metodiu.

12. M-am oprit asupra acestei denumiri plecând de la primul argument: proclamarea Sfinţilor Chiril şi Metodiu drept Patroni ai Europei (să observăm şi fericita alăturare a zilei de 11 mai cu cea de 9 mai-Ziua Europei) şi observând că doar în aceste 2 secole (843-1054) se poate vorbi de un continent unit în aceeaşi credinţă apostolică. Un continent teografic.

Înainte de 843 exista o credinţă comună între Patriarhia Romei şi Patriarhiile răsăritene (cu excepţia multor decenii de monofizism, monotelism, iconoclasm şi alte erezii) dar nu exista ideea de Europa, ci cea de Imperiu Roman aflat sub asaltul barbarilor sau supus uzurpării. Între 843 şi 1054 s-au convertit cele mai multe popoare ale continentului nostru: cele slave şi cele scandinave, ocupând mai bine de jumătate din suprafaţa lui. Tot în această perioadă s-au înfiinţat majoritatea statelor naţionale care definesc ideea de Europă:  Franţa, Italia şi Germania în urma dezmembrării Imperiului Carolingian (843),  Scotia (din 843), Danemarca (din sec. IX), Portugalia (din 868), Norvegia (din 872), Cehia (din 874), Rusia (din 882), Armenia (din 885), Leon (din 910),  Bosnia (sec. IX), Croatia (din 879), Anglia (din 927), Islanda(cea mai veche democraţie, din 930), Austria (din 976),  Transilvania (din sec. X), Ungaria (din 1000), Georgia (din 1008), Polonia (din 1025), Aragon (din 1035), Suedia (din 1050) [12], ş.a.

În 1051, 3 episcopi armeni propovăduiau în Irlanda, iar prinţesa rusă Anna de Kiev, nepoata Sf. Vladimir, devenea regina Franţei.  Pretutindeni se ridicau biserici de piatră [13]; Occidentul îşi afirma geniul creator prin Arta Romanică, fără să întoarcă spatele Artei Bizantine. O uimitoare primăvară a popoarelor, o lărgire fără precedent a poporului creştin!

În schimb, după 1054, deşi aceste regate s-au consolidat şi încreştinarea a mers mai în profunzime, comuniunea creştinilor s-a frânt pentru totdeauna şi s-au declanşat procese degenerative cu efecte dezastruoase asupra Bisericilor.

În Răsărit, Imperiul Bizantin a intrat într-un declin ireversibil, ţările ortodoxe au alunecat într-o dezbinare tot mai incisivă iar cei care s-au impus în doar 2-3 secole au fost turcii, tătarii şi forţele Cruciadei apusene (prelungite, prin Uniaţie, până la venirea Comunismului…).

În Apus, papalitatea „reformată” a generat pe plan intern un sistem bisericesc opresiv, care a provocat o secularizare tot mai mare a societăţii şi o tot mai agresivă replică anti-clericală (valdezii, catarii, husiţii, Renaşterea italiană, Statul laic şi naţionalist, Reforma protestantă şi mai toate Revoluţiile moderne…); iar pe plan extern a canalizat spre Cruciadă elanul militar al nobilimii, deturnându-l apoi spre cotropirea regiunilor ortodoxe „schismatice”.

Deşi Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu încă mai credeau într-o Europă Creştină, ştim la ce concluzii amare au ajuns…

Sfinţii Chiril şi Metodiu şi ucenicii lor au vrut să evite Schisma, această nefastă sfâşiere a Veşmântului Alb al lui Hristos. Cei care au dispreţuit şi au combătut lucrarea lor sunt autorii Schismei. Ei au lucrat la o punte a popoarelor care să lege cele două emisfere antice ale creştinismului. După cum Marele Constantin a împăcat Roma cu Ierusalimul  construind o nouă capitală la jumătatea drumului dintre ele [14], aşa Filosoful Constantin a întins pe pajiştile Moraviei ospăţ de împăcare pentru greci şi franci [15]. Nu au ţinut partea elenismului sau a latinismului, ci au redeschis calea Cincizecimii. Nu s-au implicat în polemica dintre Imperiile rivale, ci au semănat şi au secerat pentru Împăratul Ceresc. Şi până azi încă nu sunt destui secerători…

Paraclisul Agronomic – 9 mai 2020 – Ziua Europei

---

[1] Nu este doar o metaforă. Pe lângă faptul că au fost făcute părtașe Sfintei Liturghii în limba lor, popoarele slave (în special cehii) le sunt recunoscătoare sfinților Chiril și Metodiu pentru cultura de viță de vie ce le-a fost dăruită. ⮙

[2] după modelul celor 24 de bătrâni ce înconjură Tronul Celui Ce Este din Cartea Apocalipsei, cap.IV: 4,10 ⮙

[3] Alfabetul glagolitic a fost autentica alcătuire a Sf. Constantin Filosoful, concept simbolic inspirat din scrierea semitică, avînd drept semne specifice cercul, trinunghiul şi crucea. Acest alfabet, emblemă a independenţei slavilor, a fost înlocuit în Apus cu cel latin (marcând supunerea faţă de Roma papală) iar în Răsărit cu cel aşa zis chirilic (semn al dependenţei culturale faţă de Bizanţ). ⮙

[4] care a primit numele vestitului Clement Romanul, al 3-lea episcop al Romei, primul Sfânt Părinte al Bisericii (sau Părinte Apostolic), autor al Scrisorii către Corinteni, mort ca martir în Crimeea pe la anul 100, ale cărui moaște au fost descoperite de Sf. Chiril și Metodiu și aduse în anul 868 la Roma și dăruite papei Adrian care a zidit o falnică basilică spre a le adăposti. În aceeași basilică vor fi așezate și moaștele Sf. Chiril. ⮙

[5] E posibil ca aici să fi fost o intenţie prozelitistă, dar fără această hirotonie misiunea sfinţilor n-ar fi avut răgazul şi autoritatea necesară pentru o difuzare pe scară atât de largă. ⮙

[6] Ambii papi menţionaţi au participat prin delegaţi la ultimele sinoade colegiale (ce s-au dorit a fi ecumenice) ale Bisericii nedespărţite din anii 870 şi 880. Din pricina rătăcirii urmaşilor lor ei nu au mai apucat să fie canonizaţi dar fără îndoială ei mijlocesc pentru catholicitatea (conformitatea cu întregul, sobornicitatea ) Bisericii lui Hristos. ⮙

[7] Icoana se vrea afi şi o descriere geografică simbolică, având Constantinopolul drept centru şi Muntele Sfânt al Olimpului drept punct cardinal definitoriu. ⮙

[8] fiu al împăratului german Otto al II-lea şi al prinţesei bizantine Theofano, Otto al III-lea părea hărăzit să restaureze unitatea politică a Europei sau cel puţin să tempereze expansiunea germană asupra slavilor şi a lumii bizantine, punând bazele unei federaţii a popoarelor creştine. Datorită sufletului său nobil şi deosebit de cultivat, cărturarii epocii îl numeau Mirabilia mundi. Moartea sa subită (în 1002, la vârsta de doar 21 de ani) a spulberat aceată şansă. ⮙

[9] concept dezvoltat de istoricul Dimitri Ostrogorsky în cartea cu acelaşi nume. ⮙

[10] să ne amintim de comemorarea festivă din 1988 a încreştinării Rusiei, care deşi organizată de autorităţile sovietice ca un moment istoric şi cultural, a generat redeschiderea masivă a bisericilor, regenerarea Ortodoxiei ruse şi a contribuit la prăbuşirea sistemului comunist. ⮙

[11] Abia după 1200 mai auzim de alţi episcopi ai „valahilor”, iar o episcopie ortodoxă a Ardealului va funcţiona abia după 1570 ! ⮙

[12] iată că a ieşit la numărătoare tot 24 ! De data asta, neintenţionat. ⮙

[13] Cronicarul Raoul Glaber scria că după anul 1000 mai toate ţările „au lepădat veşmântul omului vechi şi au îmbrăcat Veşmântul Alb al Bisericii”. E o admirabilă metaforă pentru înnoirea lăuntrică şi pentru avântul genial al arhitecturii sacre la toate nivelurile societăţii. ⮙

[14] Constantinopolul, care a fost inaugurat pe 11 mai 330. ⮙

[15] acestea erau de-a lungul Evului Mediu denumiri peiorative.

Pentru răsăriteni (bizantini), a fi grec era totuna cu păgân. Ei se defineau romei, iar pe franci îi considerau barbari, uzurpatori al Imperiului, eretici. Prin extensie, toţi locuitorii Apusului erau franci sau latini, demni de dispreţ, dar, în caz de invazie turcă, bizantinii disperaţi tot la franci apelau.

Pentru apuseni, francii erau noul popor ales al lui Dumnezeu, restauratorii Romei, iar grecii erau perfizi, corupţi, schismatici. Ca atare, meritau a fi convertiţi cu forţa sau expropiaţi şi robiţi. Cumplită istorie a semeţirii şi a prăbuşirii… ⮙