aşa grăieşte Domnul:

Din Prorocia lui Iezechiel (1:21-28)

21. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile; când se opreau ele, se opreau şi roţile; când ele se ridicau de la pământ, odată cu ele se ridicau şi roţile, căci duh de viaţă era în roţi.
22. Asemănarea de deasupra capetelor făpturilor celor vii era ca tăria cerului, ca o înfăţişare de cristal răspândită pe deasupra aripilor lor;
23. iar sub tăria cerului, aripile lor întinse, bătând una spre alta; şi câte două pentru fiecare, cu care îşi acopereau trupurile.
24. Şi’n timp ce ele zburau, auzeam fâlfâitul aripilor lor ca un glas de ape multe, ca glasul Celui-Puternic; când mergeau, era sunet de grai ca un zgomot de oaste tăbărâtă; când stăteau, aripile lor încetau.
25. Şi, iată, glas de deasupra tăriei cerului ce se afla peste capetele lor! Când ele se opreau, aripile li se lăsau în jos.
26. Iar deasupra tăriei cerului ce se afla deasupra capetelor lor era ceva ca înfăţişarea safirului; şi ceva ce semăna cu un tron; iar peste ceea ce semăna cu un tron era o asemănare ca înfăţişarea unui om, deasupra.
27. Şi am văzut ceva ca faţa chihlimbarului şi ca o înfăţişare de foc împrejurul lăuntrului său; în sus de ceea ce părea a fi coapsele sale şi până jos de la ceea ce părea a fi coapsele sale am văzut înfăţişare de foc, şi strălucirea ei de jur-împrejur.
28. Precum arată curcubeul din nor în zi de ploaie, aşa era vederea strălucirii de jur-împrejur. Aceasta a fost vederea asemănării slavei Domnului; şi am văzut şi am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glas grăind.

Din Cartea Ieșirea (2:5-10)

5. Atunci fata lui Faraon s’a coborât la Râu să se scalde, în timp ce slujnicele ei se preumblau de-a lungul râului. Şi văzând ea lădiţa în păpuriş, şi-a trimis slujnica de-a luat-o.
6. Şi dac’a deschis-o, a văzut în lădiţă un copil plângând. Fetei lui Faraon i s’a făcut milă de el şi a zis: „Acesta-i dintre pruncii Evreilor”.
7. Dar sora sa a zis către fata lui Faraon: „Vrei să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile Evreilor ca să-ţi alăpteze copilul?”
8. Fata lui Faraon i-a zis: „Du-te!” Iar copila s’a dus şi a chemat-o pe mama pruncului.
9. Atunci fata lui Faraon i-a zis: „Ia-mi copilul acesta şi alăptează-mi-l, iar eu am să-ţi dau plata cuvenită!” Femeia a luat copilul şi l-a alăptat.
10. Şi dacă băiatul a crescut, ea i l-a adus fetei lui Faraon. El i-a fost acesteia ca un fiu, iar ea i-a pus numele Moise, pentru că zicea: „Din apă l-am scos”.

Din Cartea lui Iov (1:13-22)

13. Şi a fost că’ntr’o zi feciorii lui Iov şi fiicele lui beau vin în casa fratelui lor mai mare.
14. Şi iată că un vestitor a venit la Iov şi i-a spus: „Perechile de boi arau şi asinele păşteau pe lângă ei,
15. când prădătorii au năvălit asupră-le şi le-au dus, iar pe slugi le-au trecut prin sabie; eu singur am scăpat şi-am venit să-ţi dau de veste!”
16. În timp ce el încă grăia, un alt vestitor a venit la Iov şi i-a spus: „Foc din cer a căzut şi a mistuit oile, arzându-i şi pe păstori; eu singur am scăpat şi am venit să-ţi dau de veste!”
17. N’a sfârşit bine vorba când un alt vestitor a venit la Iov şi i-a spus: „Caldeii au năvălit asupră-ne în trei pâlcuri, au înconjurat cămilele şi le-au luat, iar pe slugi le-au ucis cu sabia; eu singur am scăpat şi-am venit să-ţi dau de veste!”
18. În timp ce încă vorbea, un alt vestitor a venit şi i-a spus lui Iov: „Feciorii tăi şi fetele tale mâncau şi beau vin în casa fratelui lor mai mare,
19. când iată că dinspre pustie un vânt puternic s’a stârnit de năprasnă, a zguduit cele patru colţuri ale casei, casa s’a prăbuşit peste copiii tăi, iar ei au murit; eu singur am scăpat şi am venit să-ţi dau de veste”.
20. Atunci Iov s’a sculat, şi-a sfâşiat hainele, şi-a tuns părul capului, şi-a presărat ţărână pe cap, a căzut cu faţa la pământ şi s’a închinat, zicând:
21. „Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce’n matca mea; Domnul a dat, Domnul a luat; cum I-a plăcut Domnului, aşa s’a făcut; fie numele Domnului binecuvântat!”
22. Întru acestea toate câte i s’au întâmplat, Iov nu a păcătuit în faţa Domnului şi nu L-a făcut pe Dumnezeu nebun.

Extrase

 

XXVII. Sfințita liniștire a trupului și a sufletului

Liniștirea trupului este cunoașterea năravurilor și a simțirilor și pașnica așezare a lor; iar liniștirea sufletului este cunoașterea gândurilor și nejefuită cugetare.

Începătura liniștirii este alungarea oricărui sunet, pentru că tulbură adâncul.

Cu cel bârfitor și mult-grăitor împreună petrec duhurile răutății.

Cei ce cu gura se roagă, aceștia se aseamănă celor ce cad la picioarele împăratului. Cei a căror minte a învățat cu adevărat a se ruga, aceștia grăiesc cu Domnul față către față.

Pândește-te pe tine însuți și atunci vei vedea cum și când și de unde și câți și care hoți vin să intre și să-ți fure strugurii.

Tânăra ce nu-și păzește patul își pângărește trupul, iar sufletul ce nu-și păzește făgăduința își pângărește duhul.

Lucrul cel dintâi al liniștirii este nepurtarea de grijă față de lucruri. Căci cel ce nu a câștigat nepurtare de grijă, cum va putea să se îngrijească de rugăciune sau de luare-aminte a inimii? 

Greu lucru este a se scutura de somnul cel de amiază, mai ales în ceasurile cele de vară.

Aflat-am că dracul negrijaniei [delăsării] mai ‘nainte gătește și netezește calea celui al curviei: căci cel dintâi cu tărie moleșește trupul și în somn îl cufundă, ca astfel celălalt să lucreze întinăciuni. Dacă te împotrivești cu tărie acestor draci, cu mai multă putere te vor lupta ca să te oprească de la nevoințe. Însă nimic nu arată mai bine biruirea dracilor decât grozăvia războiului lor împotriva noastră.

Un fir de păr oricât de mic tulbură ochiul și o grijă oricât de mică prăpădește liniștirea. Că liniștirea este părăsirea grijilor.

Cel ce voiește să-și pună mintea curată înaintea lui Dumnezeu și de griji se clatină este asemenea celui ce și-a ferecat picioarele în obezi și iute a umbla încearcă.

Liniștirea este necurmată slujire a lui Dumnezeu și stare înaintea Lui.

Să se unească cu suflarea ta pomenirea lui Iisus și atunci vei cunoaște folosul liniștirii.

Fie-ți pildă de rugăciune văduva cea nedreptățită de pârâșul ei (Luca 18:1-8).

Credința este aripă a rugăciunii. Credința este neîndoită stare a sufletului, neclintită de nicio împotrivire. Credincios este nu cel ce socotește că Dumnezeu poate, ci cel ce crede că pe toate le va dobândi.

Răbdarea este nezdrobitoare osteneală a sufletului, care de zgomote și de lovituri nicidecum nu se clintește. Răbdarea este hotar pus necazului întâmpinat în fiecare zi. Răbdarea este luare-aminte la sineși.

Noaptea dă-te mai mult rugăciunii și mai puțin cântării de psalmi, apoi ziua iarăși după puterea ta rânduiește-ți-o. Citirea Scripturilor luminează și adună mintea, că acelea sunt cuvinte ale Duhului Sfânt și pe cei ce se îndeletnicesc cu dânsele negreșit îi pun în bună rânduială. Fie ție, celui ce ești lucrător, lucrătoare cele citite de tine!

Fie ochiul sufletului tău ațintit către părerea de sine, că nu este vreo altă jefuire mai pierzătoare decât aceasta. Că îți risipești virtutea prin nălucirea laudei.