aşa grăieşte Domnul:

Din Prorocia lui Isaia (66:10-24)

10. Veseleşte-te, Ierusalime, şi voi, cei ce-l iubiţi, faceţi într’însul serbare obştească; bucuraţi-vă cu bucurie’mpreună cu el, voi, toţi, cei ce plângeţi deasupră-i,
11. ca să fiţi alăptaţi şi să vă săturaţi la pieptul mângâierilor lui, ca să fiţi alăptaţi şi să vă desfătaţi din revărsările slavei lui.
12. Că acestea zice Domnul: – Iată, Eu voi abate pacea spre ei asemeni unui râu şi slava neamurilor ca un şuvoi în revărsare; copiii lor vor fi purtaţi pe umeri şi mângâiaţi cu fruntea pe genunchi.
13. Precum e cineva mângâiat de maica lui, aşa veţi fi voi mângâiaţi de Mine şi în Ierusalim vă veţi mângâia.
14. Şi veţi vedea şi inima voastră se va veseli şi oasele voastre ca iarba vor odrăsli şi mâna Domnului le va fi cunoscută celor ce se tem de El, iar pe cei neascultători îi va ameninţa.
15. Că, iată, Domnul ca focul va veni şi carele lui ca un vifor, să facă plată’ntru mânie şi-a Lui mustrare cu pară de foc.
16. Căci cu focul Domnului fi-va judecat întreg pământul şi cu sabia Lui tot trupul: mulţi vor fi cei răniţi de Domnul.
17. Cei ce se sfinţesc pe ei înşişi şi se curăţesc prin grădini şi mănâncă pe prispe carne de porc şi scârboşenii şi şoareci, aceia laolaltă vor pieri, zice Domnul.
18. Eu le cunosc faptele şi gândul. Iată, aduna-voi toate neamurile şi limbile; iar ele vor veni şi slava Mea o vor vedea.
19. Şi voi lăsa un semn asupra lor, iar pe cei mântuiţi dintre ei îi vor trimite la neamuri, la Tarsis şi la Put şi la Lud şi la Meşec şi la Tubal şi în Elada şi în insulele cele de departe, la cei ce de numele Meu n’au auzit şi slava Mea n’au văzut-o; şi ei vor vesti slava Mea printre neamuri.
20. Şi pe fraţii voştri de prin toate neamurile îi vor aduce prinos Domnului, pe cai şi în căruţe, în lectici purtate de asini cu umbrare, în sfânta cetate a Ierusalimului, zis-a Domnul, ca şi cum fiii lui Israel Mi-ar aduce Mie jertfele lor, cu cântece de psalmi în casa Domnului.
21. Şi voi lua dintre ei preoţi şi leviţi, zice Domnul.
22. Că precum cerul cel nou şi pământul cel nou, pe care Eu le fac, rămân în faţa Mea, zice Domnul, aşa va rămâne seminţia voastră şi numele vostru.
23. Şi va fi că din lună’n lună şi din zi de odihnă în zi de odihnă veni-va tot trupul să Mi se închine în Ierusalim, zice Domnul.
24. Şi când vor ieşi vor vedea stârvurile oamenilor care Mi-au călcat poruncile; că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge: ei pentru lumea’ntreagă privelişte vor fi.

Din Cartea Facerii (49:33 – 50:26)

33. Şi dacă Iacob a sfârşit să le dea porunci fiilor săi, şi-a’ntins picioarele în pat, şi-a dat suflarea cea din urmă şi s’a adăugat la poporul său.
1. Atunci Iosif, căzând pe faţa tatălui său, l-a plâns şi l-a sărutat.
2. Iosif le-a poruncit apoi doctorilor care erau în slujba lui să-l îmbălsămeze pe tatăl său; şi doctorii l-au îmbălsămat pe Israel.
3. După ce s’au împlinit patruzeci de zile – că atâtea zile trebuie pentru îmbălsămare – l-au plâns Egiptenii şaptezeci de zile.
4. Iar dacă au trecut zilele plângerii, le-a zis Iosif curtenilor lui Faraon: „Dac’am aflat eu har în ochii voştri, spuneţi-i din partea mea lui Faraon:
5. – Înainte de a muri, tatăl meu m’a pus să-i jur, zicându-mi: În mormântul pe care mi l-am săpat eu în ţara Canaanului, acolo să mă’ngropi… Aşadar, lasă-mă acum să mă sui ca să-l îngrop pe tatăl meu, şi mă voi întoarce”.
6. Iar Faraon a răspuns: „Suite-te şi-l îngroapă pe tatăl tău, aşa cum te-a jurat el”.
7. Şi s’a suit Iosif să-l îngroape pe tatăl său; şi’mpreună cu el s’au suit toţi slujitorii lui Faraon şi bătrânii casei sale şi toţi bătrânii din ţara Egiptului
8. şi toată familia lui Iosif, fraţii săi şi toată familia tatălui său şi neamul lui. Nu şi-au lăsat în ţinutul Goşen decât copiii, oile şi vitele.
9. Cu el au plecat, de asemenea, căruţe şi călăreţi: caravana devenise uriaşă.
10. Şi ajungând ei la aria lui Atad, de dincolo de Iordan, au plâns acolo cu mare plângere tânguitoare; şi l-a jelit Iosif pe tatăl său timp de şapte zile.
11. Văzând plângerea de la aria lui Atad, Canaaneenii, locuitorii acelui ţinut, au zis: „Amarnică e plângerea aceasta la Egipteni”. De aceea i s’a dat locului aceluia numele Abel-Miţraim, adică Plângerea-Egiptenilor, care loc e dincolo de Iordan.
12. Aşa au făcut fiii lui [Iacob] cu el, după cum le poruncise:
13. l-au dus fiii săi în ţara Canaanului şi l-au îngropat în peştera din ţarina Macpela, cea de lângă Mamvri, pe care Avraam o cumpărase, cu ţarină cu tot, de la Efron Heteul, ca loc de veci.
14. Iosif s’a întors apoi în Egipt, el şi fraţii lui şi toţi cei ce se suiseră cu el să-şi îngroape tatăl.
15. Când însă fraţii lui Iosif au văzut că tatăl lor e mort, au zis: „S’ar putea ca Iosif să-şi aducă aminte de nelegiuirea noastră şi să-şi răzbune răul pe care noi i l-am făcut…”.
16. Şi i-au trimis vorbă lui Iosif, zicându-i: „Înainte de a muri, tatăl tău a dat o straşnică poruncă:
17. – Aşa să-i spuneţi lui Iosif: Iartă-le [fraţilor tăi] greşala şi păcatul, că rău ţi-au făcut ei ţie… Iartă deci greşala celor ce sunt robii Dumnezeului tatălui tău!” Şi a plâns Iosif când i s’au spus acestea.
18. Şi venind ei înşişi la el, au zis: „Noi suntem, iată, robii tăi”.
19. Dar Iosif le-a zis: „Nu vă temeţi, fiindcă şi eu sunt al lui Dumnezeu.
20. Voi mi-aţi vrut mie răul, dar Dumnezeu mi-a vrut binele, aşa ca El să plinească ceea ce se’ntâmplă acum: să ţină’n viaţă un popor numeros”.
21. Şi le-a mai zis: „Nu vă temeţi! Eu vă voi hrăni pân’la capăt, pe voi şi pe copiii voştri”. Şi i-a mângâiat şi le-a vorbit pe inima lor.
22. Iosif a locuit în Egipt, el şi fraţii săi şi toată casa tatălui său. Şi a trăit Iosif o sută zece ani.
23. Şi i-a văzut Iosif pe urmaşii lui Efraim până la al treilea neam; iar copiii lui Machir, fiul lui Manase, s’au născut pe genunchii lui Iosif.
24. Iosif le-a vorbit aşa fraţilor săi: „Eu mor, dar pe voi vă va cerceta Dumnezeu şi vă va strămuta din pământul acesta în pământul pe care cu jurământ l-a făgăduit Dumnezeu părinţilor noştri, lui Avraam şi lui Isaac şi lui Iacob”.
25. Şi i-a jurat Iosif pe fiii lui Israel zicând: „Atunci, când vă va cerceta Dumnezeu, amintiţi-vă de osemintele mele şi duceţi-le cu voi!”
26. Şi a murit Iosif, în vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat şi l-au pus într’un sicriu, în Egipt.

Din Proverbele lui Solomon (31: 8-31)

8. Deschide-ţi gura cu cuvântul lui Dumnezeu şi pe toţi judecă-i după cuviinţă.
9. Deschide-ţi gura şi judecă drept şi pune la inimă pricina celui sărac şi slab.
10. Cine va afla o femeie vrednică? fiindcă una ca aceasta e mai preţioasă decât nestematele.
11. Inima bărbatului ei are încredere într’însa; una ca aceasta nu va avea lipsă de bune dobândiri,
12. căci ea lucrează toată viaţa spre binele bărbatului ei.
13. Adunând lână şi in, ea cu mâinile ei le face de folos.
14. Ea e ca o corabie neguţătorind de departe: aşa îşi agoniseşte traiul.
15. Şi se scoală de-noapte şi le dă casnicilor de mâncare şi slujnicelor de lucru.
16. Ea vede o moşie şi o cumpără şi cu roada mânilor ei sădeşte stăpânire.
17. Îşi strânge cingătoarea pe mijloc şi braţul şi-l întăreşte pentru lucru.
18. Din deprindere ştie că bine este a lucra şi lampa ei nu se stinge toată noaptea.
19. Braţele şi le întinde spre ceea ce e de trebuinţă şi mâinile şi le îndeamnă spre fus.
20. Mâinile i le deschide nevoiaşului şi hrană îi întinde săracului.
21. Când bărbatul ei întârzie undeva, departe, el nu duce grijă de cele de acasă, căci toţi ai ei sunt îmbrăcaţi.
22. Soţului ei îi face haine cu ţesătură deasă, iar ea e îmbrăcată în vison şi porfiră.
23. Bărbatul ei devine om de cinste în cetate când stă în adunare cu bătrânii ţinutului.
24. Ea face pânzeturi subţiri şi le vinde Fenicienilor. şi cingători Canaaneenilor.
25. Gura şi-o deschide cu grijă şi măsură şi rânduială-i pune gurii sale.
26. Ea se îmbracă în putere şi cinste şi’n zilele ei de pe urmă se veseleşte.
27. Deprinderile casnicilor ei sunt pline de grijă, iar ea nu-şi mănâncă pâinea în trândăvie.
28. Iar gura şi-o deschide cu înţelepciune şi după rânduială. În bunătate şi-a crescut copiii şi i-a îmbogăţit, iar soţul ei o laudă:
29. „Multe fete au dobândit bogăţie, multe au înfăptuit putere, dar tu le-ai întrecut şi le-ai covârşit pe toate”.
30. Farmecele sunt mincinoase, deşartă-i frumuseţea femeii, căci femeia înţeleaptă va fi binecuvântată, şi ea să laude frica de Domnul.
31. Daţi-i din roada mâinilor sale şi lăudat în cetate să-i fie bărbatul!

Următoarele cinci trepte – extrase

XXI. Slava deșartă

Slava deșartă este risipitoarea ostenelilor, pierzarea sudorilor, trădătoarea comorii, fiică a necredinței, înainte-mergătoarea mândriei.

Duhul deznădăjduirii se bucură când vede înmulțindu-se răutatea, iar duhul slavel deșarte, când vede înmulțindu-se virtutea; că ușa celui dintâi este mulțimea rănilor, iar a celui de-al doilea, bogăția ostenelilor.

Slava deșartă între toate îndeletnicirile se aciuiește: că postind, în deșert mă slăvesc; și dezlegând postul ca să nu mă cunosc, cu deșartă slavă pentru chibzuința mea iarăși mă slăvesc; cu haine strălucite îmbrăcându-mă, de aceasta mă biruiesc, și în cele proaste schimbându-mă, iarăși în deșert mă slăvesc; mă biruiesc de dânsa când grăiesc și, tăcând, iarăși mă biruiesc.

De multe ori ascunde Dumnezeu de la ochii noștri și lucrurile bune ce le avem.

Lingușitorul este al dracilor slujitor, al mândriei de mână ducător, al umilinței prăpăditor, al bunătăților pierzător, al căii drepte rătăcitor.

A suferi cu vitejie și cu bucurie ocărârile, al celor înalți este; dar nevătămați prin laude a trece numai sfinților și cuvioșilor le este dat.

Nu cel ce se defaimă pe sine arată smerită-cugetare, ci cel ce, de altul ocărându-se, nu își împuținează dragostea către dânsul.

Cel ce pentru fireștile sale înzestrări se înalță, adică pentru istețimea minții, pentru ușurința de a învăța, pentru citire, pentru rostirea deslușită, pentru bunătatea firii sale și pentru toate cele asemenea lor, care fără de osteneală se află în noi, niciodată bunătățile cele mai presus de fire nu le va dobândi. Că cel ce întru puțin este necredincios, și întru mult va fi necredincios.

Începutul neslavei-deșarte este paza gurii și iubirea necinstirii.

XXII. Mândria

Mândria este lepădare de Dumnezeu, defăimare a oamenilor, maică a osândirii, odraslă a laudelor, izgonitoare a ajutorului lui Dumnezeu, înainte-mergătoare a ieșirii din minte, pricinuitoare a căderilor, izvor al mâniei, ușă a fățărniciei, întărire a dracilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, necunoaștere a împreună-pătimirii, judecător fără de omenie, potrivnică a lui Dumnezeu.

Bărbatul cel înalt cu inima a stăpâni poftește.

Cel ce leapădă mustrarea își vădește patima; dar cel ce o primește, de legătura ei s-a dezlegat.  A nu crede că scopul tău este plăcut lui Dumnezeu gătește ajutorul lui Dumnezeu să te păzească și întoarce înapoi ispitele ce vin asupra ta.

Precum este întunericul străin de lumină, așa și cel mândru este străin de toată virtutea. În inimile celor mândri graiuri de hulă se vor naște, dar în sufletele celor smeriți, vedenii cerești. Furul urăște soarele, iar mândrul defaimă pe cei blânzi.

De multe ori mândria însoțește și ascultarea, și nemânierea, și nepomenirea de rău. Odraslele ei sunt: mânia, clevetirea, amărăciunea, iuțimea, strigarea, hula, fățărnicia, ura, pizma, împotrivă-grăirea, rânduiala de sine, nesupunerea. Un singur lucru este asupra căruia nimic nu poate: de te vei prihăni pururea înaintea Domnului cu inimă curată.

Cel ce nu primește a fi mai jos și mai de pe urmă decât toți nu va putea vreodată să-și stăpânească iuțimea când este ocărât sau cu îndelungă-răbdare să biruiască ispitele când este necăjit.

XXIII. Negrăitele gânduri ale hulei

Necuviosul drac al hulei obișnuiește adeseori ca în înseși sfintele adunări și în însuși înfricoșătorul ceas al Tainelor să hulească pe Domnul și Sfintele ce se săvâtșesc: nu sufletul nostru este cel ce rostește în noi acele necuviincioase cuvinte, ci dracul cel de Dumnezeu urâtor.

Nimic nu dă atâta putere dracilor și gândurilor asupra noastră precum a le hrăni și a le ascunde în inimă nemărturisite.

Nimeni să nu socotească că el este pricina gândurilor hulei, căci cunoscător al inimilor fiind Domnul, știe că asemenea graiuri și noime nu sunt ale noastre, ci ale vrăjmașilor noștri.

Îmbătarea este pricina poticnirii, iar mândria este pricina gândurilor necuviincioase. Și cel ce se poticnește, pentru poticnire nu este vinovat, dar pentru îmbătare negreșit se va pedepsi.

Diavolul nu hulește doar pe Dumnezeu și cele dumnezeiești, ci și cuvinte prea de rușine și necuviincioase în noi rostește ca astfel sau pe rugăciune să o părăsim sau să deznădăjduim. Pe mulți de la rugăciune i-a curmat și pe mulți de Sfintele Taine i-a depărtat.

Cel chinuit de duhul hulei care voiește  de dânsul a se izbăvi, fie deplin încredințat că nu sufletul său este pricina unor gânduri ca acelea, ci dracul. Pentru aceea, defăimându-l și nicidecum cele zise de dânsul în seamă băgându-le, să zicem: „Mergi înapoia mea, satano! Domnului Dumnezeului meu mă voi închina și lui unuia voi sluji!”

Să încetăm a judeca și a osândi pe aproapele și de gândurile hulei nu ne vom mai teme.

XXIV. Blândețea, simplitatea și nerăutatea; viclenia

Precum lumina zorilor înaintea soarelui sârguiește, tot așa blândețea este înainte-mergătoare a toată smerita cugetare.

Blândețea înseamnă a rămâne nesimțitor în tulburările pricinuite de aproapele și curat pentru dânsul a te ruga. Blândețea este stâncă ce iese din marea mâniei, care toate valurile ce se lovesc de dânsa le risipește și nicidecum clătinare nu pătimește. Blândețea este întărirea răbdării, ușa dragostei, temeiul dreptei socotințe; pricinuitoare iertării, îndrăzneală în rugăciune, a Duhului Sfânt încăpătoare.

În inimile celor blânzi odihnește Domnul, dar sufletul cel tulburător este scaun a diavolului.

Mintea cea mânioasă este făuritoarea vicleniei. Sufletul lin va încăpea cuvintele înțelepciunii. Sufletele celor blânzi se vor umple de cunoaștere, dar mintea cea mânioasă este lăcaș al întunericului și al necunoașterii.

Toți cei ce voim să tragem pe Domnul către înșine, să ne apropiem de El cu simplitate, cu neprefăcătorie, fără meșteșugire, fără viclenie și fără iscodire, cum am veni la un dascăl pentru învățătură.

Viclenia este rătăcită cugetare, jurământ amăgitor, minciună ce s-a făcut obișnuință, dușmana smereniei, vrăjmașa mărturisirii, pricinuitoarea căderilor, potrivnica sculărilor, prefăcută mâhniciune.

De multe ori căderea pe cei vicleni i-a cumințit și, fără de voie, nerăutate și mântuire le-a dăruit.

XXV. Preaînalta smerită-cugetare

Smerita-cugetare este har al sufletului fără de nume ce are un lăuntric nume pentru cei ce prin cercare l-au aflat: negrăitp bogăție, însuși numele lui Dumnezeu și darul lui.

Nu este nici arătare de ură, nici chip de grăire-împotrivă, nici miros de nesupunere în cel ce cu smerenia s-a unit, fără numai atunci când este vorba de credință.

Cel ce cu smerenia s-a unit este lin, prielnic, lesne umilincios, împreună-pătimitor față de toți, liniștit, luminos, supus, nemâhnitor, priveghetor.

Pocăința ridică, plânsul bate la poarta cerului, iar cuvioasa smerenie deschide; iar eu, mărturisind-o, mă închin Treimii în unime.

Când nu se mai fălește gândul nostru cu darurile cele firești, semn este că am început a ne însănătoși; dar câtă vreme simte mirosul greu al mândriei, mireasma mirului smerenie nu o va putea simți.

Smerita-cugetare este acoperământ dumnezeiesc ce ne oprește a vedea isprăvile noastre cele bune.

Smerenia este poarta Împărăției care înăuntru bagă pe toți cei ce se apropie de dânsa.

Cei ce voim a înțelege, să nu încetăm a ne cerceta și, de vom socoti întru simțirea inimii, că aproapele nostru în toate ne covârșește, aproape este mila.

Cei mai mulți dintre noi păcătoși ne numim, și poate așa ne și socotim, dar numai necinstirea pune inima la încercare.

Sfințită pereche este dragosta și smerenia: că una înalță, iar cealaltă, pe cei înălțați sprijinindu-i, nu îi lasă să mai cadă.

Numai cei cu adevărat mari au puterea de a răbda ca de ai lor să se batjocorească. Nimeni nu a putut vreodată să urce întreaga scară dintr-un singur pas.

Dacă pe unii mândria din îngeri draci i-a făcut, apoi negreșit și smerenia poate din draci îngeri să facă. Deci, îndrăznească cei ce au căzut!

Căile smereniei, dar nu și semnele ei, sunt neagonisirea, ascunderea înțelepciunii, vorbirea neîmpodobită, lepădarea îndrăznelii și depărtarea de multa grăire.

Smerita-cugetare dintru adâncul păcatelor până la cer poate să suie sufletul.