Din Cartea Facerii (27:1-41)

1. Şi a fost că după ce Isaac a îmbătrânit şi ochii săi într’atât slăbiseră, încât nu mai puteau să vadă, l-a chemat pe Esau, fiul său cel mai mare, şi i-a zis: „Fiul meu!” Acela a zis: „Iată-mă!”
2. Iar el a zis: „Iată, eu am îmbătrânit şi ziua morţii mele n’o ştiu.
3. Ia-ţi dar uneltele tale, tolba şi arcul, şi ieşi la câmp şi vânează-mi ceva vânat;
4. să-mi faci mâncare cum îmi place mie, şi adu-mi să mănânc, pentru ca sufletul meu să te binecuvânteze până nu mor”.
5. Rebeca însă a ascultat ce i-a spus Isaac lui Esau, fiul său. Aşadar, când Esau s’a dus la câmp să vâneze ceva pentru tatăl său,
6. Rebeca a zis către Iacob, fiul cel mai mic: „Iată, eu l-am auzit pe tatăl tău grăind cu Esau, fratele tău, şi zicându-i:
7. Adu-mi vânat şi fă-mi o mâncare să mănânc şi să te binecuvântez în faţa Domnului înainte ca eu să mor.
8. Acum dar, fiul meu, ascultă ce-am să-ţi poruncesc:
9. Du-te la turmă, adu-mi de acolo doi iezi fragezi şi frumoşi, şi voi face din ei mâncare cum îi place tatălui tău;
10. iar tu i-o vei duce tatălui tău şi el va mânca, pentru ca tatăl tău să te binecuvânteze înainte de a muri”.
11. Iacob însă a zis către Rebeca, mama sa: „Esau, fratele meu, e om păros, iar eu n’am păr.
12. Nu cumva tatăl meu să mă pipăie, şi atunci voi fi în ochii lui ca un înşelător, şi’n loc de binecuvântare voi atrage asupră-mi blestem”.
13. Maică-sa i-a zis: „Fie blestemul acela asupra mea, fiul meu; tu numai ascultă de vorba mea şi du-te şi adu-mi-i!”
14. Atunci el s’a dus şi a luat iezii şi i-a adus mamei sale, iar maică-sa a gătit mâncare cum îi plăcea tatălui lui.
15. Rebeca a luat apoi haina lui Esau, fiul ei mai mare, cea mai frumoasă pe care o avea în casa ei, şi l-a îmbrăcat pe Iacob, fiul ei cel mai mic;
16. iar cu pieile iezilor i-a înfăşurat braţele şi părţile goale ale gâtului.
17. Apoi a pus în mâinile lui Iacob, fiul ei, mâncarea şi pâinea pe care le pregătise,
18. iar acesta a intrat la tatăl său şi a zis: „Tată!” Acela a răspuns: „Iată-mă! Cine eşti tu, fiule?”
19. Iacob i-a zis tatălui său: „Eu sunt, Esau, întâiul-tău-născut. Am făcut aşa cum mi-ai spus; scoală-te, aşază-te şi mănâncă din vânatul meu, ca să mă binecuvânteze sufletul tău!”
20. Zis-a Isaac către fiul său: „Cum de l-ai găsit aşa repede, fiule?” Iar acesta i-a zis: „Domnul Dumnezeul tău mi l-a scos înainte”.
21. Şi Isaac i-a zis lui Iacob: „Apropie-te să te pipăi, fiule, ca să ştiu dacă tu eşti fiul meu Esau, ori nu”.
22. Şi s’a apropiat Iacob de Isaac, tatăl său, iar acesta l-a pipăit şi a zis: „Glasul este glasul lui Iacob, dar mâinile sunt mâinile lui Esau…”.
23. Dar nu l-a cunoscut, pentru că mâinile lui erau păroase ca mâinile fratelui său Esau; şi l-a binecuvântat.
24. Şi a zis: „Eşti tu oare fiul meu Esau?…”. Şi acela a răspuns: „Eu sunt”.
25. El [Isaac] a zis: „Adu-mi-l aproape, ca să mănânc din vânatul tău, fiule, şi să te binecuvânteze sufletul meu!” Şi i-a adus şi a mâncat; apoi i-a adus vin şi a băut.
26. Şi i-a zis Isaac, tatăl său: „Apropie-te, fiule, şi sărută-mă!”
27. El s’a apropiat şi l-a sărutat. Şi când a simţit [Isaac] mirosul hainei lui, l-a binecuvântat, zicând: „Iată, mirosul fiului meu e ca mirosul unei ţarine bogate, pe care-a binecuvântat-o Domnul.
28. Din roua cerului şi din grăsimea pământului să-ţi dea Dumnezeu belşug de grâu şi de vin.
29. Slujească ţie popoarele, închine-se căpeteniile înaintea ta; stăpân să fii peste fraţii tăi, închine-se ţie feciorii mamei tale; blestemat să fie cel ce te va blestema, binecuvântat să fie cel ce te va binecuvânta!”
30. Şi a fost că de cum a isprăvit Isaac de binecuvântat pe Iacob, fiul său, şi’n timp ce Iacob de-abia ieşise de la faţa tatălui său, Isaac, a venit Esau, fratele lui, de la vânătoare.
31. A făcut şi el mâncare şi i-a adus-o tatălui său. Şi a zis către tatăl său: „Ridică-se părintele meu şi să mănânce din vânatul fiului său ca să mă binecuvânteze sufletul tău!”
32. Iar Isaac, tatăl său, i-a zis: „Cine eşti tu?…”. El a zis: „Eu sunt Esau, fiul-tău-cel-întâi-născut”.
33. Atunci Isaac s’a cutremurat foarte, cu mare cutremur s’a cutremurat şi a zis: „Atunci, cine-i acela care-a prins pentru mine vânat şi mi l-a adus? iar eu am mâncat din toate înainte ca tu să fi venit, şi l-am binecuvântat; şi binecuvântat va fi”.
34. Iar Esau, auzind cuvintele tatălui său Isaac, a strigat cu glas mare şi amar clocotitor şi i-a zis tatălui său: „Binecuvântează-mă, tată, şi pe mine!”
35. Acesta i-a zis: „Fratele tău a venit cu înşelăciune şi ţi-a luat binecuvântarea”.
36. Iar el [Esau] a zis: „Pe drept cuvânt este el numit cu numele de Iacob, că de două ori m’a înşelat: mi-a răpit dreptul de’ntâi-născut, iar acum mi-a răpit binecuvântarea”. Apoi a zis Esau către tatăl său: „Tată, nu mi-ai păstrat şi mie o binecuvântare?”
37. Răspuns-a Isaac şi i-a zis lui Esau: „Iată, stăpân l-am făcut peste tine, şi pe toţi fraţii săi i-am făcut slugile lui; cu grâu şi cu vin l-am dăruit. De-acum cu tine ce voi face, fiule?”
38. Şi a zis Esau către tatăl său: „Oare numai o binecuvântare ai tu, tată? Binecuvântează-mă, tată, şi pe mine!” Şi cum Isaac tăcea, Esau şi-a ridicat glasul şi a plâns.
39. Şi răspunzând Isaac, tatăl său, i-a zis: „Iată, departe de grăsimea pământului îţi va fi sălaşul, şi departe de roua ce cade din cer;
40. din sabia ta vei trăi şi fratelui tău îi vei sluji; dar va veni vremea când te vei ridica şi vei sfărâma jugul său de pe grumazul tău”.
41. Şi-l ura Esau pe Iacob din pricina binecuvântării cu care-l binecuvântase tatăl său; şi a zis Esau în cugetul său: „Numa’ să se apropie zilele pentru jelirea tatălui meu, ca să-l ucid pe Iacob, fratele meu!”

Următoarele cinci trepte – extrase

XI. Multa cuvântare și tăcerea

Multa cuvântare este scaunul pe care slava deșartă are fire a se arăta. Multa cuvântare este semn al necunoașterii, ușă a clevetirii, slujitoare a minciunii, risipire a umilinței, răspândire a minții, întunecare a rugăciunii.

Tăcerea este maică a rugăciuni, chemare înapoi din robie, păzire a focului, cercetătoare a gândurilor, prietenă a lacrimilor, lucrătoare a pomenirii morții, dușmană a îndrăznelii, însoțitoare a liniștii, potrivnica iubirii de dăscălie, făuritoare a dumnezeieștii vedenii, suire tăinuită.

Cel ce și-a cunoscut greșelile își stăpânește limba, dar cel mult cuvântător încă nu s-a cunoscut cum se cuvine. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, în ascuns cu dânsul vorbind, se luminează de la Dumnezeu.

Zis-am: „Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea”; pusu-i-am gurii mele pază… (Psalmii 38:1)

Mai bine e să aluneci pe piatră decât să aluneci prin limbă; aşa şi căderea celor răi, degrab va veni. (Sirah 20:18)

Puțini pot să oprească revărsarea apei ce nu are zăgazuri, dar și mai puțini pot să înfrâneze gura cea neținută.

XII. Minciuna

Din multa cuvântare și din glume se naște minciuna. Minciuna este pierirea dragostei, iar jurământul strâmb – lepădare de Dumnezeu.

Nimeni dintre cei chibzuiți să nu socotească păcatul minciunii a fi ceva mic, că hotărâre mai înfricoșătoare decât toate a rostit asupra acesteia Preasfântul Duh. „…pe cei ce grăiesc minciuna Tu îi vei da pierzării…” (Psalmii 5:6) „Iar Petru a zis: Anania, de ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi Duhului Sfânt…? Iar Anania a căzut şi a murit.” (Faptele Apostolilor 5:3-5)

Fășărnicia este maica  minciunii. Cel ce una grăiește și alta are în inima lui, cu viclenie, toată slujirea unuia ca acesta este deșartă.

Mincinosul pune înainte drept pricină o oarecare iconomie și, de multe ori, pe cele ce-i sunt spre pierzarea sufletului, dreptăți le socotește.

XIII. Negrijania sau akedia (plictiseala)

Negrijania [plictiseala] este slăbănogeală a sufletului, moleșeală a minții, nepăsare față de nevoință, urâre a făgăduinței, clevetitoare a lui Dumnezeu ca nemilostiv și neiubitor de oameni, lâncezeală întru cântarea de psalmi.

Un suflet viteaz poate învia o minte moartă, dar negrijania [plictiseala] și lenevia toată bogăția risipesc.

Când nu se face cântare de psalmi, negrijania nu se arată; dar sfârșindu-se pravila, ochii se deschid.

Multe sunt cele care nasc [generează] negrijanie [plictiseală]: uneori este nesimțirea sufletului, alteori neaducerea aminte de cele de sus. Negrijania duce la neascultare de părintele duhovnicesc, la nepomenirea judecății, iar uneori chiar la părăsirea făgăduinței. Negrijania se leagă și se vindecă prin cântarea de psalmi și lucrul mâinilor. Vrăjmașa ei este cugetarea la moarte, iar cea care o omoară desăvârșit este rugăciunea cu întemeiată nădejde în bunătățile cele viitoare.

Credința adevărată către Dumnezeu și nădejdea către cele făgăduite și dragostea desăvârșită, unite fiind cu înfrânarea cea cuprinzătoare, nasc rugăciunea nerăspândită.

XIV. Prevestitul și vicleanul stăpân pântece

Lăcomia pântecelui este fățărnicie a stomacului care, sătul fiind, se vaită că este lipsit și că îi este foame.

Sațiul de bucate este tatăl curviei, iar necăjirea pântecelui este pricinuitoarea curăției.

Cel lacom cu pântecele din vreme socotește cât mai este până la Paști și cu multe zile înainte își gătește bucatele. Robul pântecelui socotește cu ce bucate va prăznui, iar robul lui Dumnezeu, cu ce haruri se va îmbogăți.

Nu cu băuturi de vin se cuvine a săvârși praznicele, ci întru înnoirea minții și curăția sufletului. Iar cel ce își ghiftuiește pântecele și bea vin, mai mult supără pe sfântul căruia îi este afierosit praznicul.

Dă pântecelui tău hrană ce îl umple, dar care lesne se mistuiește [digeră], ca prin umplere să săturăm pofta lui cea nesățioasă, iar prina grabnica mistuire, de biciul înfocării să ne izbăvim.

Stăpânește-ți pântecele mai înainte de a te stăpâni el pe tine.

Cel ce de al său pântece se-ngrijește și totodată duhul curviei se străduiește a-l birui este asemenea celui care voiește a stinge focul cu untdelemn.

Luptă-te cu pântecele și fii atent asupra lui. Că dacă puțin te vei osteni, îndată și Domnul împreună cu tine va lucra.

Să știi că adeseori dracul se așază în stomac și-l face pe om să nu se sature. Iar după mâncare se depărtează și îl trimite pe dracul curviei, vestindu-i: „Apucă-l și tulbură-l că, plin fiindu-i pântecele, nu mult te vei trudi!” Acela, venind, zâmbește, spurcându-ne sufletul și trupul cu întinăciuni și năluciri.

Nu te amăgi: niciodată nu te vei slobozi de Faraon și nu vei vedea Paștile cele de sus de nu vei mânca pururea ierburi amare și azime. Ierburile amare sunt postirea, iar azimele – cugetul cel neumflat.

„Dar eu, când ei mă supărau, cu postire mi-am smerit sufletul, iar rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce.” (Psalmii 34:13)

Postul este curmarea înfocării, retezarea gândurilor viclene, slobozirea de vise, curăția rugăciunii, luminătorul sufletului, străjerul minții, ușa umilinței, suspin smerit, pricină a liniștirii, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, ușa și desfătarea raiului.

Lăcomia pântecelui este ușa patimilor, căderea lui Adam, pierderea lui Esau, pieirea israelitenilor, rușinea lui Noe, mustrarea lui Lot, prăpădenia fiilor lui Eli și povățuitoarea întinăciunilor.

Din lăcomia pântecelui se naște curvia, apoi învârtoșarea inimii; mai apoi, marea gândurilor, valurile întinăciunilor și adâncul necurățiilor.

Cel ce pe Mângâietorul l-a dobândit, Aceluia îi cere ajutor.

XV. Curăția și întreaga-cugetare

Curăția este casa preaiubită a lui Hristos  și cer pământesc al inimii. Curat este cel ce dragostea cu dragoste o gonește și focul cu nematerialnic foc îl stinge.

Nimeni dintre cei ce întru curăție bine s-au iscusit, luiși câștigarea ei să nu și-o pună pe seamă, căci biruirea firii este dintre cele cu neputință. Că unde se biruiește firea se cunoaște că este de față Cel mai presus de fire. Începutul curăției este neînvoirea cu gândul.

Vrednic de jale este cel ce cade, dar mai vrednic de jale cel ce este pricinuitor și al căderii altuia, căci el poartă povara a două căderi.

Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii tale, recunoscând întru totul neputința ta și darul întregii-cugetări [adică al tuturor virtuților] pe nesimțite îl vei primi.

Cine este mai mare: cel ce a murit și a înviat ori cel ce nicidecum nu a murit? Dar nimeni dintre oameni nu este fără păcat, măcar că unii par că de cele mai groase patimi scăpând, fără de păcate și-au petrecut viața. Deci fericit este cel ce prin pocăință pe sineși înapoi s-a chemat.

Pe cât de nestricăcios și de netrupesc este Domnul, pe atât de curăția și de nestricăciunea trupului nostru se veselește; însă dracii de nimic nu se bucură atât ca de reaua putoare a curviei.

Curăția este înrudire și asemănare cu Dumnezeu, pe cât este cu putință oamenilor.

Căderea este fiică a trufiei; dar adeseori, celor ce voiesc, căderea le este prilej de smerită cugetare.

Să nu te amăgești, tinere! Că am văzut pe unii din suflet rugându-se pentru cei iubiți ai lor, dar de curvie fiind mișcați, li se părea că legea dragostei împlinesc.

Cu trezvie să fie când ne culcăm pe așternut, că atunci este vremea când mintea cu dracii se luptă.

Să adoarmă împreună cu tine pomenirea morții și rugăciunea lui Iisus [„Doamne Iisuse, miluiește-mă!” și „Tatăl nostru…”] și să se scoale împreună cu tine, că nu vei afla ajutătoare mai mari ca acestea.

Nimeni să nu caute a cugeta ziua la nălucirile cele din somn: căci, îndemnându-ne la aceasta, scopul dracilor este ca și atunci când suntem treji să ne întineze cu visele noastre.

Iubitorii de Dumnezeu și din cântările lumești și din cele duhovnicești spre voie bună, spre dumnezeiască dragoste și spre lacrimi au fire a se porni; dar iubitorii de dezmierdări, dimpotrivă.

Multe chipuri poate lua șarpele trupurilor: celor necercați le seamănă gândul să încerce numai o dată; pe cei cercați, prin pomenire iarăși către cercare îi stârnește.

Când cu bunătate și cu pace ne sculăm din somn, de sfinții îngeri întru ascuns suntem mângâiați, și mai mult, când cu multă rugăciune și trezvie adormim. Însă uneori nu cu bunătate din somn ne sculăm, iar aceasta ni se întâmplă din pricina viselor și a vedeniilor celor urâte.

Celor ce încă nu au dobândit rugăciunea inimii cea adevărată, le ajută rugăciunea cea trupească, adică întinderea mâinilor, bătaia pieptului, căutarea cu curăție la ceruri, adânca suspinare și plecarea cea deasă a genunchilor.

Strigă către Cel ce poate să te mântuiască, nu cu graiuri meșteșugite, ci cu vorbe smerite, mai vârtos cu acestea făcând început: „Miluieşte-mă, Doamne, că sunt neputincios; vindecă-mă, Doamne…” (Psalmii 6:2)

Fugi de dușmanul care, după făptuire, te împiedică a te ruga și a cinsti pe Dumnezeu.

Dacă pornirea spre desfrânare o leg cu post, dar pe aproapele osândesc, iarăși în mâna ei [ a curviei] mă dau; dacă o biruiesc, dar cu inima mă trufesc, iarăși de ea mă stăpânesc.

A cincisprezecea este răsplata biruinței. Cel ce în trup fiind a primit-o, acela a murit și a înviat.