aşa grăieşte Domnul:
Din Prorocia lui Isaia (1, 1-20)
1. Vedenia lui Isaia, fiul lui Amos, pe care el a văzut-o despre Iuda şi Ierusalim sub regii Ozia, Iotam, Ahaz şi Iezechia, care au domnit în Iudeea.
2. Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Născut-am fii şi i-am crescut, dar ei s’au lepădat de Mine.
3. Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu Mă pricepe.
4. Vai ţie, neam păcătos, popor încărcat de păcate, soi rău, fii nelegiuiţi!; L-aţi părăsit pe Domnul şi L-aţi mâniat pe Sfântul lui Israel, întorcându-I spatele.
5. Unde să mai fiţi loviţi, voi, cei ce stăruiţi în fărădelege? Tot capul vă e buşit, inima toată-i năpădită de întristare.
6. De la picioare pân’ la cap, nimic în ele nu e neatins: răni, vânătăi, bube deschise; nici oblojeli, nici feşi, nici untdelemn, nimic care să le vindece.
7. Pământul vostru e pustiu, cetăţile vă sunt arse de foc, ţara vă e mâncată de străini chiar în faţa ochilor voştri; pustiită este, răvăşită de neamuri străine.
8. Fiica Sionului va fi părăsită ca o colibă într’o vie, ca un pătul într’o livadă, ca o cetate împresurată.
9. Şi dacă Domnul Atotţiitorul nu ne-ar fi lăsat urmaşi, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora.
10. Ascultaţi cuvântul Domnului, voi, domni ai Sodomei!; luaţi aminte la legea lui Dumnezeu, voi, popor al Gomorei!
11. Ce preţ au pentru Mine mulţimea jertfelor voastre? – zice Domnul-; M’am săturat de arderile-de-tot cu berbeci şi nu vreau grăsime de miei şi sânge de tauri şi de ţapi,
12. şi nici ca voi să vă înfăţişaţi cu ele înainte-Mi; căci cine oare le-a cerut din mâinile voastre? De-acum încolo să nu-Mi mai călcaţi prin curte!
13. Chiar dacă veţi aduce făinuţă de grâu, e’n zadar; tămâia îmi este urâciune.
14. Nu pot să sufăr lunile voastre cele noi, nici sâmbetele, nici ziua cea mare; sufletul Meu urăşte postul şi zilele-de-odihnă şi lunile voastre cele noi şi serbările voastre. M’am săturat de voi, păcatele voastre nu le voi mai suferi!
15. Când vă veţi întinde mâinile spre Mine, Eu îmi voi întoarce ochii de la voi; şi chiar dacă vă veţi înmulţi rugăciunile, nu vă voi asculta, căci mâinile voastre sunt pline de sânge.
16. Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi de dinaintea ochilor Mei răutăţile din sufletele voastre, lăsaţi-vă de răutăţi!
17. Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, scăpaţi-l pe cel năpăstuit, daţi-i dreptate orfanului, apăraţi dreptatea văduvei;
18. şi veniţi să judecăm împreună – zice Domnul; şi chiar dacă păcatele voastre vor fi roşii ca focul, Eu ca zăpada le voi albi; iar de vor fi roşii ca purpura, ca lâna albă le voi face;
19. şi de veţi vrea şi-Mi veţi da ascultare, bunătăţile pământului veţi mânca.
20. Dar de nu veţi vrea şi nu-Mi veţi da ascultare, de sabie veţi fi mâncaţi; căci gura Domnului a grăit acestea.
Din Cartea Facerii (1, 1-13)
1. Întru’nceput a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
2. Dar pământul era nedesluşit şi ne’mplinit; şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
3. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.
4. Şi a văzut Dumnezeu lumina că e frumoasă; şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.
5. Şi Dumnezeu a numit lumina „ziuă”, iar întunericul l-a numit „noapte”. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.
6. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă apele de ape!” Şi a fost aşa:
7. Dumnezeu a făcut tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
8. Şi Dumnezeu a numit tăria „cer”. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
9. Şi a zis Dumnezeu: „Apele de sub cer să se adune într’o singură adunare şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa: apele de sub cer s’au adunat în adunările lor şi s’a arătat uscatul.
10. Şi Dumnezeu a numit uscatul „pământ”, iar adunările apelor le-a numit „mări”. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
11. Şi a zis Dumnezeu: „Pământul să odrăslească verdeaţă: iarbă purtătoare de sămânţă, după felul şi asemănarea ei, şi pom roditor care după felu-i să dea rod cu sămânţă’n sine pe pământ!” Şi a fost aşa:
12. Pământul a odrăslit verdeaţă: iarbă purtătoare de sămânţă după felul şi asemănarea ei, şi pom roditor care după felu-i să dea rod cu sămânţă’n sine pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.
Din Proverbele lui Solomon (1, 1-20)
1. Proverbele lui Solomon, fiul lui David, cel ce a domnit în Israel:
2. Pentru a cunoaşte înţelepciunea şi învăţătura, pentru a înţelege spusele adânci,
3. pentru a dezveli învăluirile cuvintelor, pentru a pricepe dreptatea, adevărul şi a-i face judecăţii dreptar,
4. pentru a le da celor simpli isteţime şi celor tineri pricepere şi cugetare;
5. – pe acestea auzindu-le, înţeleptul mai înţelept va fi, iar cel grijuliu duh de cârmuire va dobândi –
6. pentru a cunoaşte vorba cu tâlc şi cuvântul neguros şi spusele înţelepţilor şi ghicitorile lor:
7. Începutul înţelepciunii e frica de Dumnezeu, iar cunoaşterea e bună pentru toţi cei ce o săvârşesc; evlavia faţă de Dumnezeu e începutul priceperii, iar cei necredincioşi defaimă înţelepciunea şi învăţătura.
8. Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda rânduielile maicii tale;
9. căci cunună de daruri vei primi pe creştet şi lanţ de aur împrejurul grumazului.
10. Fiule, să nu te amăgească necredincioşii, nici să le faci pe voie, chiar de te vor ruga, zicând:
11. „Vino cu noi, fă-te cu noi tovarăş-de-drum şi cu vicleşug să-l băgăm în pământ pe omul cel drept,
12. de viu să-l înghiţim, aşa cum face iadul, şi amintirea lui de pe pământ s’o stingem;
13. să punem mâna pe strânsura lui cea de mult preţ şi casele să ni le umplem de pradă;
14. partea ta să ne-o pui nouă la mijloc şi toţi să avem o singură pungă, obştească, şi-o singură cămară să ne fie”;
15. nu-ţi face din ei tovarăşi de drum, ci abate-ţi piciorul de la cărările lor;
16. că picioarele lor spre răutate aleargă şi grabnice sunt spre vărsare de sânge;
17. – că’n zadar se’ntinde laţul când pasărea îl vede –;
18. că părtaşii la ucidere îşi pun deoparte răul; căci răul e al nelegiuitului care dărâmă.
19. Aşa le va merge tuturor celor uniţi în fărădelege, căci cu necredinţa lor îşi alungă sufletul.
20. Înţelepciunea prin răspântii îşi înalţă glasul şi pe uliţe vorbeşte deschis.
Reflecții pentru oameni ocupați, maica Vassa
Şi era acum ca la al şaselea ceas, şi întuneric s’a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea; şi s’a întunecat soarele; şi catapeteasma templului s’a sfâşiat prin mijloc. Şi Iisus, strigând cu glas mare, a zis: „Părinte, în mâinile Tale Îmi pun Duhul”. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul. (Luca 23:44-46)
În acea vineri după-amiază, Fiul lui Dumnezeu Și-a dat viața pentru a ne aduce pe noi la o nouă viață. Această ultimă suflare crucială – literalmente crucială – este și un sfârșit și un început. Este sfârșitul despărțirii dintre Dumnezeu și oameni, sugerată de vălul care despărțea Sfânta Sfintelor, locul sălășluirii pământești a lui Dumnezeu, de restul templului și de restul lumii, locul de sălășluire a omenirii. Prin „ruperea în două” a lui Iisus Hristos, Care suporta despărțirea sufletului de trup prin moarte, vechea despărțire dintre Dumnezeu și noi este îndepărtată în mod dramatic, categoric, ruptă în bucăți.
Astfel începe o nouă creație; un Da reînnoit al Creatorului spre creația Sa. Și ea începe așa cum a început vechea creație în cartea Facerii, cu întunericul (...întuneric era deasupra genunii… – Facerea 1:2). Dumnezeu „stinge lumina” în dumnezeiasca Sa dramă mântuitoare (așa cum afirmă atât de inspirat von Balthasar), pentru a-mi readuce atenția asupra luminii Sale noi, care curând are să răsară din mormânt.
Astăzi vreau să-mi deschid inima, mintea și trupul în fața acelui Da categoric pe care Dumnezeu mi-l spune mie și întregii creații. Și vreau să nu mă tem de niciun întuneric și de nicio sfâșiere prin care Dumnezeu mă poate introduce în procesul Său regenerator, recreator. Și lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o. (Ioan 1:5)
0 Comments