Condac la Praznicul Cincizecimii
Când Cel Preaînalt, coborându-Se, a amestecat limbile, atunci a despărțit neamurile; iar când a împărțit limbile cele de foc, atunci i-a chemat pe toți la o unire; și cu toții, ca într-un glas, slăvim pe Duhul cel Preasfânt.

aşa grăieşte Domnul:

Din Faptele Sfinților Apostoli (27, 1-44; 28, 1)

1. Iar după ce s’a hotărât să plecăm pe mare spre Italia, pe Pavel şi pe alţi câţiva înlănţuiţi i-au dat în primire unui sutaş cu numele Iuliu, din cohorta Augusta.
2. Şi urcându-ne într’o corabie de la Adramit, care avea să treacă prin locurile de pe coasta Asiei, am plecat, cu noi fiind Aristarh, macedonean din Tesalonic.
3. Şi a doua zi am ajuns la Sidon. Şi Iuliu s’a purtat omeneşte cu Pavel şi i-a îngăduit să se ducă la prieteni ca să primească îngrijire.
4. Şi plecând de acolo, am plutit pe lângă Cipru, pentru că vânturile erau împotrivă.
5. Şi dac’am străbătut Marea Ciliciei şi a Pamfiliei, am sosit la Mira Liciei.
6. Şi acolo a găsit sutaşul o corabie din Alexandria care naviga spre Italia şi ne-a suit în ea.
7. Şi după ce multe zile am plutit cu’ncetineală, de-abia am ajuns în dreptul Cnidului; şi pentru că vântul nu ne slăbea, am plutit pe sub Creta spre capul Salmone.
8. Şi cu greu trecând pe lângă el, am ajuns într’un loc numit Limanuri-Bune, de care era aproape oraşul Lasea.
9. Şi multă vreme trecând şi mersul pe mare fiind primejdios, fiindcă şi Postul trecuse, Pavel îi îndemna,
10. zicându-le: „Bărbaţilor, văd că drumul va să ne fie cu vătămare şi cu multă pagubă, nu numai pentru încărcătură şi corabie, ci şi pentru vieţile noastre”.
11. Dar sutaşul s’a încrezut mai mult în cârmaci şi în căpitanul corăbiei, decât în spusele lui Pavel.
12. Şi cum limanul nu era bun de iernat, cei mai mulţi au fost de părere să plecăm de acolo şi, de s’ar putea, să ajungem şi să iernăm la Fenix, un liman din Creta cu deschidere spre vântul de miazăzi-apus şi cel de miazănoapte-apus.
13. Şi suflând uşor un vânt de miazăzi şi crezând ei că sunt în stare să-şi plinească gândul, au ridicat ancora şi navigau cât mai aproape de Creta.
14. Şi nu după multă vreme s’a stârnit asupra ei un vânt puternic numit Eurachilon
15. şi a răpit corabia; şi neputând ea să meargă împotriva vântului, ne-am lăsat duşi în voia lui.
16. Şi trecând pe lângă o insulă mică numită Cauda, cu greu am izbutit să fim stăpâni pe luntre;
17. şi după ce au ridicat-o, au folosit ajutătoarele şi au încins corabia pe dedesubt. Şi temându-se să nu cadă în Sirta, au coborât pânzele şi erau purtaţi aşa.
18. Şi tare fiind loviţi de furtună, a doua zi au aruncat încărcătura.
19. Şi a treia zi cu mâinile noastre am aruncat uneltele corăbiei.
20. Şi dacă timp de mai multe zile nu s’au arătat nici soarele şi nici stelele şi furtună mare ne ameninţa, orice nădejde de scăpare ni se luase.
21. Şi nu mâncaseră de mult. Atunci Pavel, stând drept în mijlocul lor, le-a zis: „O, bărbaţilor, trebuia să mă ascultaţi pe mine şi să nu fi plecat din Creta şi-am fi scăpat de această vătămare şi pagubă.
22. Şi acum, vă îndemn să aveţi curaj; că nici un suflet dintre voi nu va pieri, decât numai corabia.
23. Că’n această noapte mi-a stat înainte un înger al Dumnezeului Căruia Îi aparţin eu şi Căruia-I slujesc,
24. zicând: Nu te teme, Pavele; tu trebuie să stai în faţa cezarului; şi iată, Dumnezeu ţi i-a dăruit pe toţi cei ce călătoresc cu tine pe corabie.
25. De aceea, bărbaţilor, aveţi curaj, fiindcă eu Îi cred lui Dumnezeu că aşa va fi după cum mi s’a spus.
26. Trebuie, dar, să dăm de o insulă”.
27. Şi când a fost a paisprezecea noapte de când eram purtaţi încoace şi încolo pe Adriatica, pe la miezul nopţii corăbierii au presimţit că li se apropie un ţărm.
28. Şi aruncând măsura, au găsit douăzeci de stânjeni; dar dacă s’au îndepărtat puţin şi au măsurat din nou, au găsit cincisprezece stânjeni.
29. Şi temându-se ca nu cumva să dăm de locuri stâncoase, au aruncat patru ancore de la partea din urmă a corăbiei; şi doreau să se facă ziuă.
30. Dar corăbierii căutau să fugă din corabie şi coborau luntrea în mare, sub cuvânt că vor să întindă şi ancorele din partea de dinainte a corăbiei.
31. Pavel a zis către sutaş şi către oşteni: „Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu puteţi să scăpaţi”.
32. Atunci ostaşii au tăiat funiile luntrii şi au lăsat-o să cadă.
33. Iar înainte de a se face ziuă, Pavel îi ruga pe toţi să mănânce, zicându-le: „Paisprezece zile sunt astăzi de când aşteptaţi şi postiţi, fără să gustaţi nimic.
34. De aceea, vă rog să mâncaţi, fiindcă aceasta e spre mântuirea voastră. Că nici unuia din voi, un fir de păr din cap nu-i va pieri”.
35. Şi dacă a zis acestea, a luat pâine şi, mulţumind lui Dumnezeu în faţa tuturor, a frânt şi a început să mănânce.
36. Şi prinzând toţi curaj, au mâncat şi ei.
37. Şi eram în corabie, de toţi, două sute şaptezeci şi şase de suflete.
38. Şi săturându-se de bucate, au uşurat corabia aruncând grâul în mare.
39. Şi când s’a făcut ziuă, ei nu recunoşteau pământul, ci vedeau un sân de mare cu ţărm nisipos, în care voiau să împingă corabia, dac’ar fi fost cu putinţă.
40. Şi au desfăcut ancorele şi le-au lăsat în mare, slăbind totodată funiile cârmelor; şi ridicând în bătaia vântului pânza cea mică din faţă, ţineau spre ţărm.
41. Şi când au dat de un dâmb de nisip, au înţepenit corabia. Şi înfigându-se partea de dinainte, stătea neclintită; iar partea de dinapoi se sfărâma sub puterea valurilor.
42. Iar ostaşii s’au sfătuit să-i omoare pe cei de sub pază, ca să nu scape vreunul înotând.
43. Dar sutaşul, vrând să-l ferească pe Pavel, i-a împiedicat de la gândul lor şi a poruncit ca aceia care pot să înoate să se arunce primii şi să iasă la uscat,
44. iar ceilalţi: care pe scânduri, care pe câte ceva de la corabie. Şi aşa au ajuns să scape cu toţii la uscat.
1. Odată scăpaţi, am aflat că insula se numeşte Malta.

Din Evanghelia după Ioan (17, 18-26)

18. Aşa cum Tu M’ai trimis pe Mine în lume, tot astfel i-am trimis Eu pe ei în lume;
19. şi de dragul lor Mă sfinţesc Eu pe Mine Însumi, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.
20. Dar nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine,
21. pentru ca toţi să fie una; aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru Noi, ca lumea să creadă că Tu M’ai trimis.
22. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei să fie una, aşa cum una suntem Noi.
23. Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârşiţi întru una; şi să cunoască lumea că Tu M’ai trimis şi că i-ai iubit pe ei aşa cum M’ai iubit pe Mine.
24. Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi i-ai dat, ca să-Mi vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o; pentru că Tu M’ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.
25. Părinte drepte, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M’ai trimis.
26. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău, şi cunoscut li-l voi face, pentru ca iubirea cu care Tu M’ai iubit să fie într’înşii, şi Eu întru ei”.

Reflecții pentru oameni ocupați, monahia Vassa

Luaţi seama să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici; că vă spun Eu vouă că îngerii lor din ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; fiindcă Fiul Omului a venit să-l mântuiască pe cel pierdut. Ce părere aveţi?: Dacă un om are o sută de oi şi una din ele se rătăceşte, nu le lasă el oare în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi, ducându-se, o caută pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă s’o găsească, adevăr vă grăiesc că se bucură de ea mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă care nu s’au rătăcit. (Matei 18:10-13)

Cine sunt aceștia mici în privința cărora Hristos ne avertizează să nu-i disprețuim (lit. să-i privim de sus)? Plecând de la versetele precedente ale acestui capitol, am putea crede că El Se referă la copii sau la cei care sunt smeriți precum pruncul. Dar așa cum s-a menționat mai sus, prin aceștia mici El Se referă, de asemenea, la oile care au rătăcit într-un fel sau altul și, prin urmare, au nevoie de atenția specială a păstorului.

El Se referă la mine. Și la oricine altcineva care, zilnic, tinde să se rătăcească, precum o oiță, și are nevoie de ajutorul lui Hristos pentru a reveni pe drumul cel bun. Domnul este dispus să intre în necaz pentru fiecare dintre noi. Și indiferent de modul în care sau cât de des rătăcești, El încă mai are îngerii Săi care ne îngrijesc, îngerii noștri care în ceruri, pururea văd fața Tatălui Său. Oare merităm noi, oi care rătăcim de multe ori, cu adevărat acel fel de atenție și necazuri? Da. Pentru că noi suntem ai Lui. Și pentru că prin procesul de învățare a propriilor noastre deficiențe particulare, prin cădere sau ridicare și întoarcere, cu ajutorul lui Dumnezeu, fiecare dintre noi devine util în mod unic pentru El și pentru alți micuți, care ar putea avea nevoie de o mână de ajutor în călătoria lor.

Prin urmare, astăzi îmi continuu călătoria, cu ajutorul Lui și în harul Său. Pentru că Dumnezeul meu este un Dumnezeu Care mă identifică pe mine ca fiind al Lui, prin urcușurile și coborâșurile prin care trec. Domnul mă paște, îmi amintesc astăzi cu recunoștință; nimic nu-mi va lipsi.