Edictul de la Mediolanum (313), deși a îndepărtat pericolul persecuțiilor și a netezit calea colaborării dintre Imperiu și Biserică, nu a adus creștinilor un Veac de Aur, așa cum se spune deseori, ci a deschis o epocă de conflicte interne mai periculoase, întinse pe următorii 500 de ani. Pe de o parte s-a mărit tensiunea dintre creștinii căldicei, conformiști, și cei rigoriști, maximaliști, care au luat calea pustiei și s-au organizat în cete monahale. Pe de altă parte, zeci de erezii au tulburat creștinătatea, în timp ce granițele Imperiului Roman deveneau tot mai vulnerabile în fața invaziilor barbare. Însă în aceeași perioadă, la cârma Bisericilor locale s-au ridicat cei mai vestiți Părinți care au respins aceste atacuri, lăsându-ne moștenire izvorul curat al Ortodoxiei.

I. La începutul secolului IV misionari creștini din răsăritul Imperiului Roman au întemeiat Biserici în Armenia, Georgia, Etiopia și India. Un secol mai târziu aceste popoare convertite se bucurau să aibă Liturghia și Scriptura în limba lor, o dată cu un alfabet propriu, temelie a întregii lor culturi naționale. Avântul uimitor al acestor Biserici a fost umbrit de erezia monofizită pe care au adoptat-o la sfârșitul secolului V, pe fondul unor relații tot mai proaste cu autoritățile de la Constantinopol.

II. Oficializarea creștinismului în Imperiul Roman generează stabilitate (dezvoltarea durabilă a comunităților), dar și secularizare (calitatea credinței este afectată de cantitatea întregii populații obligate la convertire).

III. În replică, creștinii din Imperiul Persan sunt supuși persecuției și se îndreaptă spre autocefalie, iar până la sfârșitul secolului V vor adopta nestorianismul condamnat la Sinodul III ecumenic.

Harta Biserica în antichitate

IV.Împărțirea Imperiului Roman conduce pe termen lung la înstrăinarea Bisericilor din Apus și Răsărit, care experimentează deja prima schismă pe motivul condamnării S. Ioan Gură de Aur.

V. Invaziile germanice ruinează Imperiul de Apus și răspândesc erezia arianismului. Biserica de Apus își asumă salvarea poporului creștin și intergrarea barbarilor prin educație (consolidarea limbii latine), misiune internă (creștinarea zonelor rurale) și externă (marele succes al S. Patrick) și chiar guvernare locală. Este idealul augustinian al Cetății lui Dumnezeu, centralizată ierarhic în jurul papei de la Roma.

VI. Imperiul de Răsărit îi respinge pe barbari și adoptă idealul simfonic al Noului Israel (propus de Eusebiu de Cezareea). Biserica, sprijinită masiv în lucrarea ei la toate nivelurile, este văzută drept garant al unității statului, însă amestecul autorităților în problemele religioase are un efect contrar celui dorit. Astfel, la sfârșitul secolului V, Ortodoxia se restrânge la populația elenofonă a Imperiului.

VII. S. Casian răsădește idealul monahal egiptean în Apus. În controversa pelagiană, care va modela sufletul occidental, el va promova o poziție moderată, a sinergiei omului cu harul divin. Ucenic al părinților pustiului egiptean, prieten al S. Ioan Gură de Aur și admirator al S. Augustin, el a format în sudul Galiei o generație strălucită de sfinți: Faust de Riez, Castor de Apt, Eucher de Lyon, Vincențiu de Lerins, ș.a. Duhul scrierilor sale l-a modelat pe S. Bedenict și, prin Regula lui, pe monahii și teologii apuseni din toate generațiile. Pe de altă parte, scrierile sale sunt singurele documente latine incluse în Filocalia ortodoxă. Cu toate acestea, pomenirea lui a rămas smerită peste veacuri: în Apus doar în Provence și în comunitățile monahale, iar în Răsărit doar o dată la patru ani (29 februarie).