1. TRIUMFUL IDEOLOGIILOR
Ideologiile sunt teorii ale guvernării de sorginte pelagiană (concepția cf. căreia omul se poate îndumnezei prin propriile sale eforturi). Inspirându-se din precedentul anti-eclesial al Reformei protestante din secolul XVI, ele au amestecat învățăturile Bibliei (rupte deja de trunchiul viguros al Tradiției) cu elemente subiective, de multe ori de natură ocultă, și au propus ca obiectiv principal construirea raiului pe pământ, prin mijloace politice. Francmasoneria, societatea anti-creștină fondată la începutul secolului XVIII, a organizat aceste ideologii utopice în două sisteme principale: liberale (instaurate de Revoluția Americană – 1776) și totalitare (dezlănțuite de Revoluția Franceză – 1789). În timp ce primele au cunoscut o dezvoltare și o extindere geografică lentă, ultimele au fost ignorate de secolul XIX și s-au pregătit în subteran pentru preluarea puterii prin mijloace violente. Primul Război Mondial, izbucnit din setea de bogății și de putere a societăților liberale, a dat prilej de erupție ideologiilor naționaliste (Italia, Ungaria, Japonia, Germania) și socialiste (Rusia și viitorii ei sateliți), care aveau să dezlănțuie un alt Război (al II-lea) și mai absurd și criminal. Pe ruinele fostelor Imperii s-au ridicat regimuri dictatoriale însetate de sânge și dornice să rescrie Istoria. Dintre ele cel mai diabolic a fost, fără îndoială, cel comunist, care a reușit să reeduce jumătate din planetă în jumătate de secol (1946-1989).
2. REVOLUȚIA SEXUALĂ
Cealaltă jumătate a planetei, numită „lumea liberă”, deși a câștigat cele 2 Războaie și a respins modelul totalitar (închizând însă adesea ochii la crimele acestuia), s-a prăbușit în imoralitate sub mirajul propriei sale prosperități. Trăinicia creștinismului occidental a fost serios avariată de promovarea perfidă a tentațiilor carnale în viața familiei, cu scopul de a o dezbina și de a o distruge apoi. Deși contracepția și avortul erau cunoscute încă din antichitate, totuși ele erau cantonate la periferia societății creștine, în asociere frecventă cu prostituția. Însă în 1930 Biserica Anglicană a admis, pentru prima oară în istorie, folosirea mijloacelor contraceptive pentru anumite dificultăți familiale. În anii ’50 industria farmaceutică a permis distribuirea pe scară largă a acestor mijloace, iar excepția a devenit regulă pentru familiile „decente”. Copiii acestor familii au profitat de ofertă și au inaugurat stilul de viață al „dragostei fără griji”, dar și fără angajament. În anii ’60, sub deviza make love, not war, hotare milenare ale moralității umane au fost relativizate până la anulare: avortul – promovat de regimul sovietic încă din anii ’20 – a devenit o consecință logică și legală, perversiunile și-au făcut drum spre normalitate, iar politicile de eugenie ale regimului hitlerist au fost resusucitate într-o campanie mai amplă pentru „calitatea vieții”. Aceasta a fost și este cea mai cumplită dintre toate revoluțiile Modernității, al cărei suflu otrăvit este departe de a se fi epuizat. Mirajul ei se întinde asupra tinerilor din toate țările și culturile, afectând tot mai mult inocența copiilor. Efectele ei sunt devastatoare: adolescente însărcinate, consum de droguri, epidemii de boli cu transmitere sexuală, violența în școli și, cel mai grav, destrămarea a tot mai multe familii. Consecința în plan spiritual a acestei Revoluții Sexuale a fost nu mai puțin impresionantă: în decurs de o generație, bisericile Occidentului s-au golit vizibil, cu tot efortul lor de aggiornamento.
3. ECUMENISM ȘI SECTARISM
Un alt efort al Bisericilor creștine a avut și el un efect contrar. Ecumenismul s-a născut la începutul sec. XX din două necesități diferite: pe de o parte, ca o încercare de conlucrare a bisericilor apusene (aflate de secole în conflict doctrinar) pe câmpurile de misiune din Africa și Asia; pe de altă parte, ca o strategie a Imperiului Britanic de a domina și pe plan spiritual lumea. Această ultimă direcție a devenit prioritară prin atragerea Patriarhiei Ecumenice în jocul periculos al confesiunilor protestante liberale și a avut ca prim efect tragica scindare a lumii ortodoxe pe tema calendarului în anii ’20. A urmat în anii ’60 inițierea de dialoguri inter-creștine (incluzând de acum și Biserica Catolică) și chiar inter-religioase, lipsite de legitimitate evanghelică și patristică, cu rezultate îndoielnice. A devenit tot mai evident că ecumenismul este varianta religioasă a ideologiei globaliste, ce împinge umanitatea spre ștergerea tuturor diferențelor între națiuni și tradiții. El nu contribuie la o mai bună vecinătate între credincioșii diferitelor religii, ci urmărește „îmblânzirea” acestora în hora sincretistă a adevărului multiplu și irelevant. De aceea, ca reacție la acest fenomen postmodernist s-au consolidat atitudini sectare și intransigente: frățiile musulmane, evreii ultra-conservatori, protestanții fundamentaliști, catolicii integriști și ortodocșii zeloți, care pun probleme serioase ierarhiilor oficiale.
4. ȚINE-ȚI MINTEA ÎN IAD ȘI NU DEZNĂDĂJDUI!
În fața acestor tensiuni între instituții și partizani generate de încercările de relativizare a Adevărului și de acomodare cu tendințele culturale și ideologice ale Modernității, în mijlocul societății de consum, care negociază orice – de la trupul embrionar, până la Trupul lui Hristos – , singurele repere dumnezeiești rămân sfinții, de care sec. XX n-a dus lipsă. Fie că ne referim la martirii dictaturilor, la mărturisitorii lagărelor de muncă, la misionarii altor continente, la doctorii fără de arginți ai „zonelor defavorizate”, la teologii statorniciei în lucrare, la preoții mult răbdători și la monahii mult rugători pentru pacea lumii. Exemplar pentru Ortodoxie rămâne Sf. Ioan Maximovici, fiu al Rusiei pravoslavnice, monah și profesor în Serbia, episcop misionar în China, Filipine, Franța și California, revigorând și înființând numeroase comunități parohiale și monahale, salvându-și turma din China comunistă ca odinioară Moise pe evrei din Egipt. El a evitat, asemeni celorlalți sfinți ortodocși, extremele ecumenismului și sectarismului și a câștigat inimile multora prin smerenie și simplitate. Mărturisind și noi că Ortodoxia a fost și rămâne Biserica lui Hristos, Îi mulțumim pentru sfinții care ne luminează calea, dar și pentru cei care, aflându-se în alte confesiuni creștine, au mărturisit prin viața lor iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Uniți în calea poruncilor Lui, așteptăm cu nădejde a Doua Sa Venire, care va împrăștia pe toți vrăjmașii Sfintei Sale Biserici.
0 Comments