Joi, la Înălțarea Domnului, se face iarăși, în toată țara, praznic de amintire și de rugăciune pentru odihna celor morți în războaie. Un lucru cuminte și creștinesc a făcut statul nostru când a pus acest praznic, pentru că scumpii noștri morți în războaie sunt morții învierii noastre naționale. Prin suferințele, pătimirile și moartea lor, noi am înviat ca națiune. Scumpii noștri care dorm azi – cei mai mulți în pământ străin – nu sunt numai morții mamelor, taților, ai văduvelor și orfanilor, ci ei sunt morții noștri, ai tuturora, ai neamului nostru, și trebuie în tot chipul să ne arătăm recunoștința față de ei și jertfa lor. Un astfel de semn al recunoștinței noastre este și ziua amintirii și prăznuirii lor. Dar cu o zi de praznic și de rugăciune pentru ei într-un an, încă nu ne-am îndeplinit toată datoria față de jertfa lor. Să nu uităm că lângă crucile Golgotei noastre naționale au plâns Mariile și Magdalenele, au plâns văduvele și orfanii care și-au pierdut pe scumpii lor pentru învierea noastră națională. Față de acești vii ai morților noștri trebuie să ne facem toată datoria și noi, și statul nostru.

Războaiele au lăsat 350000 de orfani și alte sute de mii de văduve și invalizi[1]. Orfelinatele din țară abia pot întreține 35000 de orfani; ceilalți trăiesc din „ajutorul” care este un picur în marea scumpetei de azi (și, de multe ori, nici acest picur nu îl primesc regulat și deplin). Îndeosebi la munte și orașe – unde văduvele de război n-au și n-au avut de unde căpăta pământ – ar trebui venit în ajutorul celor ce suferă. Un lucru de dreptate față de văduve, orfani, invalizi a făcut reforma agrară, dându-le pământ unde a fost. E singurul ajutor ce răsplătește și asigură traiul lor. Durere însă,  că și aici s-au făcut multe abuzuri, care ar trebui arătate și arse cu fierul roșu oriunde s-ar afla.

Peste tot, atât noi, cărturarii poporului, cât și statul, ar trebui să ținem seama mai mult de porunca prororcului Isaia ce zice: daţi-i dreptate orfanului, apăraţi dreptatea văduvei (Isaia 1:17), mai ales în aceste vremuri când mai-marii tăi sunt răzvrătiţi mână’n mână cu hoţii, se dau în vânt după mită şi umblă după foloase; orfanului nu le iau apărarea, iar pricina văduvelor nu o iau în seamă. (Isaia 1:23) Statul însă e dator cu mai mult sprijin față de rugările celor rămași după morții războaielor.

Să ne dăm seama că lumea văduvelor, orfanilor și invalizilor e lumea celor fără glas; e o lume din care plângerile, de cele mai multe ori, nu se aud, că n-are cine să le dea grai. Toți cei care credem și trăim Evanghelia Mântuitorului să dăm grai acestor plângeri oriunde le-am afla și să strigăm neîncetat după dreptatea orfanilor și văduvelor de război.

Păr. Iosif Trifa

[1] Situația la anul 1925, când a fost redactat acest articol.