aşa grăieşte Domnul:
Din Prorocia lui Iezechiel (1, 21-28)
21. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile; când se opreau ele, se opreau şi roţile; când ele se ridicau de la pământ, odată cu ele se ridicau şi roţile, căci duh de viaţă era în roţi.
22. Asemănarea de deasupra capetelor făpturilor celor vii era ca tăria cerului, ca o înfăţişare de cristal răspândită pe deasupra aripilor lor;
23. iar sub tăria cerului, aripile lor întinse, bătând una spre alta; şi câte două pentru fiecare, cu care îşi acopereau trupurile.
24. Şi’n timp ce ele zburau, auzeam fâlfâitul aripilor lor ca un glas de ape multe, ca glasul Celui-Puternic; când mergeau, era sunet de grai ca un zgomot de oaste tăbărâtă; când stăteau, aripile lor încetau.
25. Şi, iată, glas de deasupra tăriei cerului ce se afla peste capetele lor! Când ele se opreau, aripile li se lăsau în jos.
26. Iar deasupra tăriei cerului ce se afla deasupra capetelor lor era ceva ca înfăţişarea safirului; şi ceva ce semăna cu un tron; iar peste ceea ce semăna cu un tron era o asemănare ca înfăţişarea unui om, deasupra.
27. Şi am văzut ceva ca faţa chihlimbarului şi ca o înfăţişare de foc împrejurul lăuntrului său; în sus de ceea ce părea a fi coapsele sale şi până jos de la ceea ce părea a fi coapsele sale am văzut înfăţişare de foc, şi strălucirea ei de jur-împrejur.
28. Precum arată curcubeul din nor în zi de ploaie, aşa era vederea strălucirii de jur-împrejur. Aceasta a fost vederea asemănării slavei Domnului; şi am văzut şi am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glas grăind.
Din Cartea Ieșirea (2, 5-10)
5. Atunci fata lui Faraon s’a coborât la Râu să se scalde, în timp ce slujnicele ei se preumblau de-a lungul râului. Şi văzând ea lădiţa în păpuriş, şi-a trimis slujnica de-a luat-o.
6. Şi dac’a deschis-o, a văzut în lădiţă un copil plângând. Fetei lui Faraon i s’a făcut milă de el şi a zis: „Acesta-i dintre pruncii Evreilor”.
7. Dar sora sa a zis către fata lui Faraon: „Vrei să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile Evreilor ca să-ţi alăpteze copilul?”
8. Fata lui Faraon i-a zis: „Du-te!” Iar copila s’a dus şi a chemat-o pe mama pruncului.
9. Atunci fata lui Faraon i-a zis: „Ia-mi copilul acesta şi alăptează-mi-l, iar eu am să-ţi dau plata cuvenită!” Femeia a luat copilul şi l-a alăptat.
10. Şi dacă băiatul a crescut, ea i l-a adus fetei lui Faraon. El i-a fost acesteia ca un fiu, iar ea i-a pus numele Moise, pentru că zicea: „Din apă l-am scos”.
Din Cartea lui Iov (1, 13-22)
13. Şi a fost că’ntr’o zi feciorii lui Iov şi fiicele lui beau vin în casa fratelui lor mai mare.
14. Şi iată că un vestitor a venit la Iov şi i-a spus: „Perechile de boi arau şi asinele păşteau pe lângă ei,
15. când prădătorii au năvălit asuprăle şi leau dus, iar pe slugi le-au trecut prin sabie; eu singur am scăpat şi-am venit să-ţi dau de veste!”
16. În timp ce el încă grăia, un alt vestitor a venit la Iov şi i-a spus: „Foc din cer a căzut şi a mistuit oile, arzându-i şi pe păstori; eu singur am scăpat şiam venit să-ţi dau de veste!”
17. N’a sfârşit bine vorba când un alt vestitor a venit la Iov şi i-a spus: „Caldeii au năvălit asupră-ne în trei pâlcuri, au înconjurat cămilele şi le-au luat, iar pe slugi leau ucis cu sabia; eu singur am scăpat şi-am venit să-ţi dau de veste!”
18. În timp ce încă vorbea, un alt vestitor a venit şi ia spus lui Iov: „Feciorii tăi şi fetele tale mâncau şi beau vin în casa fratelui lor mai mare,
19. când iată că dinspre pustie un vânt puternic s’a stârnit de năprasnă, a zguduit cele patru colţuri ale casei, casa s’a prăbuşit peste copiii tăi, iar ei au murit; eu singur am scăpat şiam venit să-ţi dau de veste”.
20. Atunci Iov s’a sculat, şi-a sfâşiat hainele, şi-a tuns părul capului, şi-a presărat ţărână pe cap, a căzut cu faţa la pământ şi s’a închinat, zicând:
21. „Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce’n matca mea; Domnul a dat, Domnul a luat; cum I-a plăcut Domnului, aşa s’a făcut; fie numele Domnului binecuvântat!”
22. Întru acestea toate câte i s’au întâmplat, Iov nu a păcătuit în faţa Domnului şi nu L-a făcut pe Dumnezeu nebun.
Reflecții pentru oameni ocupați, monahia Vassa
Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui”. Şi din pământ a mai zidit Domnul Dumnezeu toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la Adam ca să vadă cum le va numi; şi oricum va numi Adam toată fiinţa vie, ea aşa se va numi. Şi a pus Adam nume tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru Adam nu s’a găsit ajutor pe potriva lui. (Facerea 2:18-20)
Adam este singur în starea lui dinainte de cădere. Adam nu este creat ca o ființă suficientă sieși, ci ca o persoană care are nevoie de comuniune și de prietenie. Aceasta nu este o „deficiență”, ci o parte din firea lui Adam. Adam este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Care există și în comuniune; în comuniunea celor Trei Persoane, tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Iar Dumnezeu – de la un capăt la celălalt al istoriei mântuirii – ne oferă comuniunea în moduri diferite.
Așadar, singurătatea este o emoție puternică, mai ales pentru că este „firească”. Iar nevoia de comuniune dată de Dumnezeu, ca și toate nevoile mele „firești”, este o provocare majoră și un factor motivant pentru călătoria mea spirituală. Mă motivează să mă depășesc, să-mi îndrept atenția spre Dumnezeu și alți oameni. Ne motivează creativitatea, inspirând mari opere de artă și alte forme ale dăruirii de sine. În schimb, nevoia omenească de comuniune ne poate duce la păcat atunci când o căutăm în locuri greșite.
Astăzi mă apropii cu recunoștință de „gaura din inima mea”, care este singurătatea, recunoscându-L pe Cel care a așezat-o de la început acolo. Acesta este Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute, Care mă cheamă, prin singurătate, la comunitate și comuniune cu El și cu alți oameni.
0 Comments