Din Epistola sobornicească a Sf. Ap. Iuda (1, 1-10)

1. Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacob, celor care sunt chemaţi, iubiţi întru Dumnezeu-Tatăl şi păstraţi pentru Iisus Hristos:
2. Înmulţească-vi-se mila, pacea şi iubirea!
3. Iubiţilor, punându-mi eu toată sârguinţa în a vă scrie despre mântuirea noastră obştească, m’am văzut nevoit să vă scriu şi să vă îndemn ca să vă luptaţi pentru credinţa care odată pentru totdeauna le-a fost dată sfinţilor.
4. Căci printre voi s’au strecurat unii oameni mai demult rânduiţi spre această osândă, nelegiuiţi care prefac în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi-L tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Iisus Hristos.
5. Vreau dar să vă amintesc vouă, celor ce odată pentru totdeauna le-aţi ştiut pe toate acestea, că Domnul, după ce l-a izbăvit pe poporul Său din ţara Egiptului, după aceea i-a dat pierzării pe cei ce n’au crezut.
6. Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci şi-au părăsit locaşul, i-a pus în pază sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata Zilei celei Mari;
7. aşa cum Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care’n acelaşi chip ca ele s’au dat la desfrânare şi au umblat după trup nefiresc, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic.
8. Tot astfel şi aceşti visători: pângăresc trupul, leapădă Stăpânirea şi blasfemiază Slăvile.
9. Dar Mihail, arhanghelul, când i se împotrivea diavolului certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n’a îndrăznit să-i aducă judecată defăimătoare, ci a zis: „Ceartă-te pe tine Domnul!”
10. Aceştia însă blasfemiază tot ceea ce nu cunosc; dar cele pe care ei le cunosc fireşte, ca dobitoacele necuvântătoare, întru ele-şi găsesc pieirea.

Din Evanghelia după Luca (22, 39-71)

39. Şi a ieşit şi S’a dus ca de obicei la Muntele Măslinilor; şi după El s’au dus şi ucenicii Săi.
40. Şi când a sosit în acel loc, le-a zis: „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”.
41. Şi S’a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi, îngenunchind, Se ruga
42. zicând: „Părinte, de voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!”
43. Iar un înger din cer I s’a arătat şi-L întărea.
44. Şi’n luptă cu moartea fiind, cu mai mare stăruinţă Se ruga. Şi sudoarea Lui s’a făcut ca nişte picături de sânge ce cădeau pe pământ.
45. Şi, ridicându-Se din rugăciune, a venit la ucenici şi i-a găsit adormiţi de întristare.
46. Şi le-a zis: „De ce dormiţi? Sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită”.
47. Şi’n timp ce El încă vorbea, iată o gloată; şi’n fruntea ei venea cel care se numea Iuda, unul din cei doisprezece; şi s’a apropiat de Iisus ca să-L sărute.
48. Iar Iisus i-a zis: „Iuda, prin sărutare-L vinzi tu pe Fiul Omului?…”.
49. Iar cei de lângă El, văzând ce avea să se întâmple, au zis: „Doamne, vom lovi cu sabia?…”.
50. Şi unul din ei a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă.
51. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „Pân’aici!, mai mult, nu!” Şi atingându-Se de urechea aceluia, l-a vindecat.
52. Şi a zis Iisus către arhiereii, căpeteniile templului şi bătrânii care veniseră asupră-I: „Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi ciomege.
53. În toate zilele eram cu voi în templu şi nu v’aţi întins mâinile asupră-Mi… Dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului!”
54. Şi, prinzându-L, L-au dus şi L-au împins în casa arhiereului. Iar Petru Îl urma de departe.
55. Şi, aprinzând ei foc în mijlocul curţii şi şezând împreună, a şezut şi Petru în mijlocul lor.
56. Şi o slujnică, văzându-l cum şedea la foc şi cătând asupră-i, a zis: „Şi acesta era cu el!”
57. Dar el s’a lepădat, zicând: „Femeie, nu-l cunosc!”
58. Şi peste puţin timp, un altul văzându-l, i-a zis: „Şi tu eşti dintre ei!” Petru însă a zis: „Omule, nu sunt!”
59. Şi după ce a trecut cam un ceas, un altul susţinea, zicând: „Negreşit, şi acesta a fost cu el, că e galileean”.
60. Iar Petru a zis: „Omule, nu ştiu ce spui!…”. Şi îndată, când el încă nu sfârşise vorba, a cântat cocoşul.
61. Şi întorcându-Se Domnul, a privit spre Petru; şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul Domnului, că-i spusese: „Mai înainte de a cânta cocoşul astăzi, tu de trei ori te vei fi lepădat de Mine”.
62. Şi, ieşind afară, a plâns cu amar.
63. Iar bărbaţii care-L păzeau pe Iisus Îl batjocoreau şi-L băteau
64. şi, acoperindu-I faţa, Îl întrebau, zicând: „Ghiceşte, care este cel ce te-a lovit?…”.
65. Şi multe altele spuneau împotrivă-I, defăimându-L.
66. Şi când s’a făcut ziuă s’au adunat bătrânii poporului – arhiereii şi cărturarii – şi L-au dus în sinedriul lor
67. şi I-au zis: „Spune-ne nouă dacă eşti tu Hristosul”. Şi El le-a zis: „Dacă vă voi spune, nu veţi crede;
68. dar dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde şi nici nu Mă veţi elibera.
69. De acum însă Fiul Omului va şedea de-a dreapta puterii lui Dumnezeu”.
70. Iar ei cu toţii au zis: „Aşadar, tu eşti Fiul lui Dumnezeu?…”. Şi El le-a zis: „Voi o spuneţi, că Eu sunt”.
71. Şi ei au zis: „Ce trebuinţă mai avem de mărturie? că noi înşine din gura lui am auzit-o!”

Pentru ca Biserica să fie într-adevăr o autentică mărturisitoare a credinței creștine, ea trebuie să se confrunte cu provocările societății, începând cu sectoarele cele mai marginalizate. Spre exemplu, este necesar ca Biserica să vorbească explicit și clar despre beneficiile postului, nici pe departe legate numai de înfrânarea de la anumite mâncăruri – pentru că, dacă nu va face aceasta, nu-și va fi împlinit datoria de a propovădui Evanghelia lui Hristos în deplinătatea ei. De asemenea, slujirea Bisericii trebuie să includă îngrijirea oamenilor săraci și asupriți de soartă, întrucât rolul ei nu ia sfârșit cu slujbele liturgice, ci începe cu ele. Sfântul Ioan Hrisostom preciza că postul neînsoțit de fapte bune este ca o corabie care umblă din port în port fără nicio încărcătură, fără să transporte nimic.

Recent-canonizatul Sfânt Sofronie al Essexului afirma: Oamenii nu se mântuiesc dacă fac un bine cuiva o dată, deși, dacă disprețuiesc pe cineva o singură dată, merită să ardă în focul cel veșnic. Când se vorbește în cărțile sfinte despre „înfometați” și „însetați”, nu se face trimitere la foamea și setea îndurată o dată sau de mai multe ori, ci de-a lungul întregii vieți. În același fel, „Mi-ați dat să mănânc”, „Mi-ați dat să beau”, „M-ați îmbrăcat” și restul nu sugerează c-ar fi vorba despre un singur incident, ci despre o atitudine constantă manifestată față de toți oamenii aflați la nevoie. Domnul nostru Iisus Hristos spunea că El Însuși este Cel ce primește milosteniile oferite celor nevoiași de către slujitorii Lui.

Sfântul Ioan Hrisostom, cel mai mare predicator al tuturor timpurilor, arăta: Vrei să cinstești Trupul Mântuitorului? Nu-L disprețui când vezi un om fără haine. Nu purta veșminte de mătase la biserică, când afară, pe stradă, Trupul Său e gol și amorțit de frig. Cel ce a spus „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”, întărindu-și cuvântul cu fapta, este tot Cel ce a spus: „Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc (…) Întucât nu ați făcut unuia dintre aceștia prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut.” Cinstește-L pe Domnul împărțind ceea ce ai cu nevoiașii. Domnul nostru nu are nevoie de potire de aur, ci de suflete de aur.