Din Epistola a doua către Timotei a Sf. Ap. Pavel (2, 11-19)

11. Vrednic de crezare este cuvântul: Dacă’mpreună cu El am murit, împreună cu El vom şi via;
12. dacă răbdăm, împreună cu El vom şi împărăţi; dacă-L tăgăduim, şi El ne va tăgădui;
13. dacă nu-I suntem credincioşi, El ne rămâne credincios – fiindcă El nu Se poate tăgădui pe Sine.
14. Aminteşte-le aceste lucruri, conjură-i înaintea lui Dumnezeu să nu se ia la certuri pentru cuvinte; ele la nimic nu slujesc, ci la surparea celor ce ascultă.
15. Străduieşte-te să te arăţi în faţa lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care nu are de ce să se ruşineze, drept învăţând cuvântul adevărului.
16. Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci „cei ce le fac” vor împinge tot mai mult spre necredinţă;
17. cuvântul lor va roade ca o cangrenă. Dintre ei sunt Imeneu şi Filet,
18. care s’au rătăcit de la adevăr zicând că învierea s’a şi petrecut, şi răstoarnă credinţa unora.
19. Însă temelia cea tare a lui Dumnezeu stă neclintită, având pecetea aceasta: Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi; şi: Să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului.

Din Evanghelia după Luca (18, 2-8)

2. zicând: „Într’o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina.
3. Şi în cetatea aceea era şi o văduvă şi venea la el, zicând: Fă-mi dreptate asupra potrivnicului meu!…
4. Şi pentru o vreme n’a vrut; dar după aceea şi-a zis în sine: deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez,
5. totuşi, fiindcă văduva aceasta nu-mi dă pace, îi voi face dreptate, ca să nu vină să mă necăjească la nesfârşit”.
6. Şi a zis Domnul: „Auziţi voi ce spune judecătorul cel nedrept?
7. Dar oare Dumnezeu nu le va face dreptate aleşilor Săi care strigă spre El ziua şi noaptea, El, Care rabdă’ndelung pentru ei?
8. Vă spun Eu vouă că degrab le va face dreptate. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi El oare credinţă pe pământ?”

Mândria, maica tuturor păcatelor, ne face orbi față de greșelile noastre, ne determină să credem că suntem superiori altora și că nu e nevoie să ne schimbăm felul de a fi și de a ne comporta. Orbiți de mândrie, considerăm că suntem buni și, desigur, bineplăcuți lui Dumnezeu.

Pentru a nu ne lăsa pradă căderii provocate de mândria cea păcătoasă, Dumnezeu îngăduie să trecem prin experiențe umilitoare, pregătindu-ne astfel sufletul pentru o adevărată transformare. Văzându-ne incapabili de a ne sesiza greșelile din cauza trufiei, El ne scoate în cale întâmplări menite să ne pună la punct și să ne amintească de păcatele noastre și de cât de multă nevoie avem de milostivirea Lui. Să ne ferim de laudele oamenilor și să dăm slavă lui Dumnezeu când suntem depreciați sau umiliți – deoarece în astfel de situații dificile și umilitoare vom face cele mai mari progrese duhovnicești.

Sfântul Isaac Sirul spunea: A-și vedea cineva păcatele este o mai mare minune decât a-i învia pe cei morți. Așadar, atunci când suferim umilințe și înjosiri, să le privim ca pe tot atâtea daruri ale Domnului Dumnezeului nostru, întrucât ele se vor dovedi de un deosebit folos duhovnicesc și ne vor îndrepta sufletul spre o binecuvântată stare de smerenie și cucernicie.

Laudele oamenilor sunt o adevărată otravă care duce la moarte duhovnicească, dar dacă vom accepta și chiar vom îmbrățișa umilințele sau disprețul oamenilor, vom face loc harului dumnezeiesc, care va prinde rădăcini în sufletele noastre, după ce vom strivi îngâmfarea, orgoliul, mândria, care amenință să ne îndepărteze de Dumnezeu. Sfinții fugeau de laudele oamenilor. Să le urmăm și noi exemplul, dacă dorim să fim mântuiți!