Esența viețuirii creștine este o rugăciune plină de putere și este cuprinsă în aceste cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune este scurtă și de aceea poate fi spusă oriunde și oricând, stând sau mergând.

În lumea modernă (în această grabă a vieții când nu avem timp de rugăciune îndelungă în camera noastră, în fața icoanei și a candelei aprinse) putem spune această rugăciune, în orice loc și în orice timp din viața noastră: și la școală, și în magazin, în fabrici, în atelier, putem rosti această rugăciune în taina inimii noastre. Iar Iisus Hristos, Care este prezent în viața noastră totdeauna, ne ascultă această rugăciune închinată numelui Lui plin de putere.

În Sfânta Scriptură întâlnim următoarele cuvinte ale Mântuitorului: ”Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu voi face, ca să se preamărească Tatăl în Fiul” și ”De veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face”. Această rugăciune se numește Rugăciunea lui Iisus pentru că în mijlocul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere. Se numește rugăciunea minții deoarece, la început, se rostește cu mintea; și a inimii, pentru că, după multă vreme de rostire atentă, rugăciunea se coboară în inimă, în centrul ființei noastre. Rugăciunea de chemare a numelui Domnului se cere a fi rostită neîncetat, ziua și noaptea, în orice loc și în orice lucrare ne-am afla.

Rugăciunea lui Iisus are menirea să ne ajute să ne curățim mintea și inima de gânduri și de pofte netrebnice; chemarea deasă a numelui Domnului arde ca un foc ceresc toate necurățiile noastre interioare. Scopul ultim al acestei sfinte rugăciuni este de a coborî mintea în inimă, de a unifica aceste două centre ale fiintei omenesti – mintea si inima – realizând un acord desăvârșit între ele. De obicei, omul gândește ceva, dar simte altceva. Când vorbește de bine pe celălalt care stă în fața lui, în mintea, în inima lui, în adâncurile lui îl hulește. Când unim aceste centre – mintea și inima -, ele devin o unitate duhovnicească și atunci omul este întreg, așa cum l-a făcut Dumnezeu: om deplin. Prin rugăciunea inimii se realizează acest ideal sfânt al vieții noastre omenești.

Prin această rugăciune dobândim simțul prezenței lui Dumnezeu în viața noastră. Simțim că nu suntem singuri, numai cu oamenii, simțim că El este de față, simțim ajutorul Lui real în viața noastră. În răbdarea ispitelor și a necazurilor, simțim cum această rugăciune ne întărește în credință, ne sporește dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele. Ne luminează mintea să înțelegem, să adâncim, să ne placă Sfintele Scripturi. Ne ajută să simțim că bucuriile cerești sunt infinit mai mari și mai frumoase decât bucuriile pământești. Toate aceste binefaceri cerești sunt ca o arvună pentru intrarea noastră în comuniune cu Mântuitorul Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustând câte puțin în această lume din bucuriile și viața fericită de dincolo.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să atingem și acest sfânt ideal de unire a minții cu inima, de fapt de unire a noastră cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi înșine se ușurează, sfânta rugăciune se rostește neîncetat în inimă, ziua și noaptea, după cuvântul din Cântarea Cântărilor: ”Eu dorm, dar inima mea veghează”; iar bucuriile duhovnicești întrec orice bucurii pământești și dragostea lui Dumnezeu față de cine păstrează poruncile și cheamă neîncetat numele său este cu adevărat mare, cu greu de tălmăcit prin cuvinte omenești. Până atunci însă să rostim cu smerenie, cu stăruință și cu dragoste, cu timp și fără timp, cu încredere în Dumnezeu și cu dor, această sfântă rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, pe mine, păcătosul. Amin.

arhim. Sofian (Boghiu)