Din Epistola sobornicească întâia a Sf. Ap. Petru (4, 12-19; 5, 1-5)

12. Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi ca să vă’ncerce, ca şi cum vi s’ar întâmpla ceva străin,
13. ci de vreme ce sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la descoperirea slavei Sale cu veselie să vă bucuraţi.
14. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi; blasfemiat de ei, de voi e preamărit.
15. Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau fur, sau făcător de rele, sau ca iscoditor;
16. dar dacă suferă pentru că e creştin, să nu se ruşineze, ci’ntru numele acesta să-L preamărească pe Dumnezeu.
17. Căci vremea este ca judecata să’nceapă de la casa lui Dumnezeu; şi dacă’ncepe de la noi, care va fi sfârşitul celor ce nu se supun Evangheliei lui Dumnezeu?
18. Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, necredinciosul şi păcătosul unde se vor arăta?
19. Aşa încât cei ce suferă după voia lui Dumnezeu, Lui, credinciosului Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletele întru săvârşirea binelui.
1. Pe cei dintre voi care sunt preoţi îi îndemn eu, cel împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei ce va să se descopere:
2. Păstoriţi turma lui Dumnezeu ce vi s’a dat în seamă, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, nu pentru câştig ruşinos, ci din tragere de inimă,
3. nu ca şi cum aţi fi stăpânii celor ce v’au căzut la sorţi, ci voi făcându-vă pilde ale turmei.
4. Iar când Se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi primi cununa cea neveştejită a măririi.
5. De asemenea, voi, cei mai tineri, supuneţi-vă celor bătrâni. Îmbrăcaţi-vă toţi întru smerenie unii faţă de alţii, pentru că Dumnezeu le stă’mpotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.

Din Evanghelia după Marcu (12, 38-44)

38. Şi le spunea în învăţătura Sa: „Feriţi-vă de cărturari, cărora le place să se plimbe în haine lungi şi să fie salutaţi în pieţe
39. şi să stea pe scaunele din faţă în sinagogi şi pe locurile cele dintâi la ospeţe,
40. ei, care mănâncă de istov casele văduvelor şi cu făţărnicie se roagă’ndelung; aceştia mai mare osândă-şi vor lua”.
41. Şi şezând în faţa cutiei milelor, Iisus privea cum mulţimea aruncă bani în cutie. Şi mulţi bogaţi aruncau mult.
42. Şi venind o văduvă săracă, a aruncat doi bănuţi, adică un codrant.
43. Şi chemându-i la Sine pe ucenicii Săi, le-a zis: „Adevăr vă grăiesc că această văduvă săracă a aruncat în cutia milelor mai mult decât au aruncat toţi ceilalţi.
44. Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a pus tot ce avea, totul de la gura ei”.

Văduva a aruncat în vistieria Templului doi bănuţi, iar Domnul a zis că ea a pus mai mult decât toţi, chiar dacă ceilalţi aruncau bani cu nemiluita. Deci, ce a dat preţ bănuţilor ei? Starea sufletească cu care şi-a adus ea prinosul. Vezi ce deosebire între fapta bună lipsită de suflet, făcută pentru că „aşa e obiceiul”, şi fapta bună în care omul pune suflet şi inimă? Nu felul în care se arată pe dinafară îi dă unei fapte preţ, ci starea sufletească a făptuitorului. Aşa se întâmplă ca o faptă minunată în toate privinţele poate să nu aibă nici un preţ înaintea lui Dumnezeu, iar alta, neînsemnată la arătare, să afle la El înaltă preţuire. Ce reiese de aici poate vedea oricine. Totuşi, să nu cugete nimeni că poate lepăda cele din afară, mărginindu-se doar la cele lăuntrice. Acea văduvă n-ar fi fost lăudată dacă şi-ar fi zis: „Aş vrea şi eu să dau, dar ce să fac? N-am decât doi bănuţi. Dacă îi dau, rămân fără o leţcaie”. Însă ea, precum a dorit, aşa a şi făcut, încredinţându-şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Şi dacă n-ar fi dat nimic, nimeni nu ar fi osândit-o: nici oamenii, nici Dumnezeu; însă atunci nu ar fi dat dovadă de acea întocmire sufletească ce a deosebit-o de ceilalţi şi a făcut-o slăvită în întreaga lume creştină.