Rugăciune a Sf. Isaac Sirul
Doamne, dă-mi să simt puterea cuvintelor Scripturii. Amin.

aşa grăieşte Domnul:

Din Epistola sobornicească întâia a Sf. Ap. Petru (3, 10-22)

10. Fiindcă cel ce vrea să iubească viaţa şi să vadă zile bune, să-şi înfrâneze limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug;
11. să se îndepărteze de rău şi să facă bine; să caute pacea şi s’o urmeze;
12. căci ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunile lor; dar faţa Domnului este’mpotriva celor ce fac rele.
13. Şi cine vă va face vouă rău dacă voi sunteţi râvnitori ai binelui?
14. Dar chiar dacă veţi suferi de dragul dreptăţii, fericiţi veţi fi. De frica lor nu vă temeţi şi nici vă tulburaţi,
15. ci sfinţiţi-L pe Domnul, pe Hristos, în inimile voastre, şi’ntotdeauna fiţi gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră,
16. dar cu blândeţe şi teamă, având o conştiinţă curată, pentru ca în chiar ceea ce sunteţi voi defăimaţi să se facă de ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru Hristos.
17. Că-i mai bine să suferiţi pentru facere de bine, dacă aşa e voia lui Dumnezeu, decât pentru facere de rău.
18. Că şi Hristos o singură dată a suferit moartea pentru păcate, El, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât în trup, dar viu făcut în duh,
19. întru care „duh” pogorându-Se, le-a propovăduit şi duhurilor ţinute’n închisoare,
20. celor ce odinioară fuseseră neascultătoare, atunci când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, pe durata pregătirii corăbiei în care puţine suflete, anume opt, s’au mântuit prin apă.
21. Aceasta era prefigurarea botezului care vă mântuieşte şi pe voi astăzi: el nu e o ştergere a necurăţiei trupului, ci făgăduirea către Dumnezeu a conştiinţei celei bune, prin învierea lui Iisus Hristos,
22. Cel ce este de-a dreapta lui Dumnezeu după ce S’a suit la cer, Căruia I se supun îngerii şi Stăpâniile şi Puterile.

Din Evanghelia după Marcu (12, 18-27)

18. Şi au venit la El saducheii, care spun că nu este înviere, şi L-au întrebat, zicând:
19. „Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris că dacă moare fratele cuiva şi-şi va lăsa femeia fără copii, pe femeia lui s’o ia fratele său şi să-i ridice urmaş fratelui mort.
20. Şi erau şapte fraţi. Şi cel dintâi şi-a luat femeie, dar a murit fără să lase urmaş;
21. şi a luat-o cel de-al doilea şi a murit fără să lase urmaş; tot aşa şi al treilea;
22. şi au luat-o toţi şapte şi n’au lăsat urmaş. În urma tuturor a murit şi femeia.
23. La înviere, când vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia? Că toţi şapte au avut-o de soţie”.
24. Şi le-a zis Iisus: „Oare nu rătăciţi voi din pricina aceasta, că nu ştiţi Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?
25. Căci atunci când vor învia din morţi, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri.
26. Iar despre morţi, că vor învia, n’aţi citit oare în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob?
27. Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii. Prin urmare, mult rătăciţi voi!”

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,

Sfântul Teofan Zăvoratul

„Sfinţiţi pe Domnul Dumnezeu în inimile voastre”. Sfinţirea Domnului în inimă este sufletul şi duhul omului tainic al inimii pe care l-am zugrăvit mai înainte. Aşa cum Dumnezeu, zidind dintru început din părticele de ţărână trupul omului, a suflat în el duh de viaţă şi a devenit omul aşa cum se cuvenea să fie, tot aşa şi omul cel tainic al inimii, zidit lăuntric din virtuţile arătate mai înainte, se va arăta cu adevărat om duhovnicesc doar atunci când această inimă Îl va sfinţi pe Domnul Dumnezeu, după cum citim şi în Rugăciunea domnească: „sfinţească-se numele Tău”. Dacă aceasta nu se va întâmpla, atunci omul plăsmuit din virtuţile amintite va ieşi ca un copil născut mort, fără duh de viaţă. Să afle aceasta cei care cred că se vor descurca doar cu oarecare virtuţi, fără legătură cu Dumnezeu! Dar ce înseamnă a-l sfinţi pe Dumnezeu în inimă? Înseamnă a sta pururea cu evlavie înaintea Lui, purtând totdeauna în minte gândul că El este pretutindenea; înseamnă a râvni cu toată osârdia spre a fi întotdeauna bineplăcuţi înaintea Lui şi a ne păzi cu toată frica de oricare lucru care-I este urât; şi, mai ales, înseamnă a ne încredinţa toată viaţa, cea vremelnică şi cea veşnică, părinteştii Lui purtări de grijă şi a primi tot ce ni se întâmplă cu smerenie, cu supunere şi cu recunoştinţă, ca şi cum ar veni de-a dreptul din mâna Lui.