Din Proorocia lui Isaia (41, 4-14)

Pe toate acestea, cine le-a lucrat şi le-a făcut? El a chemat-o, Cel ce dintru’nceputul neamurilor o cheamă: Eu, Dumnezeu, Cel-Dintâi şi celor viitoare: EU SUNT. Văzut-au neamurile şi s’au temut, marginile pământului s’au tulburat şi s’au apropiat şi împreună au venit, fiecare judecând să-şi ajute vecinul şi fratele. Şi cineva va zice: Meşterul s’a întărit, ca şi fierarul ce bate cu ciocanul şi care va spune cândva: „E lucru bine încheiat; l-au strâns în cuie, le vor bate bine şi ele nu se vor clinti…”. Dar, tu, Israele, tu eşti Iacob, servul Meu pe care Eu l-am ales, seminţia lui Avraam pe care am iubit-o, pe care de la marginile pământului am luat-o şi de pe ale cărei înălţimi te-am chemat şi ţi-am zis: – Sluga Mea eşti tu, pe tine te-am ales şi nu te-am părăsit. Nu-ţi fie teamă, că Eu cu tine sunt; nu te rătăci, că Eu sunt Dumnezeul tău Cel ce te-am întărit şi te-am ajutat şi cu dreptatea dreptei Mele te-am întemeiat. Iată, toţi vrăjmaşii tăi vor fi ruşinaţi şi înfruntaţi, că vor fi ca şi cum n’ar fi şi toţi potrivnicii tăi vor pieri; îi vei căuta şi oameni care să te batjocorească nu vei afla, că vor fi ca şi cum n’ar fi; cei ce se războiau cu tine nu vor fi. Căci Eu sunt Dumnezeul tău, Cel ce dreapta ta o ţin, Cel ce-ţi spune: Nu te teme, Iacobe, tu, Israele cel mic la număr!; Eu te-am ajutat! zice Dumnezeul tău, El, Cel ce te mântuieşte, Sfântul lui Israel.

Din Cartea Facerii (17, 1-9)

Iar când era Avram de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i S’a arătat lui Avram şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul tău; mergi în căile Mele şi fii desăvârşit şi voi încheia legământul Meu între Mine şi tine şi te voi înmulţi foarte”. Atunci a căzut Avram cu faţa la pământ, iar Dumnezeu i-a grăit, zicând: „Eu sunt, şi iată că legământul Meu e cu tine şi tu vei fi tată a mulţime de neamuri; şi de-acum nu te vei mai chema cu numele de Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci te voi face tată a mulţime de neamuri; şi foarte roditor te voi face, foarte; şi din tine voi face neamuri, şi regi se vor ridica din tine. Legământul Meu îl voi pune între Mine şi tine şi seminţia ta de după tine, întru tot neamul lor, legământ veşnic pentru ca Eu să fiu Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine. Şi-ţi voi da ţie şi seminţiei tale de după tine pământu’n care pribegeşti acum, tot pământul Canaanului, în stăpânire veşnică, şi Eu le voi fi lor Dumnezeu”. Şi i-a zis Dumnezeu lui Avraam: „Iar tu să păzeşti legământul Meu, tu şi urmaşii tăi de după tine’ntru tot neamul lor.

Din Proverbele lui Solomon (15, 20 – 16, 9)

Căile celor leneşi sunt aşternute cu spini, dar ale celor harnici sunt căi bătute. Fiul înţelept îşi înveseleşte tatăl, iar fiul fără minte îşi batjocoreşte mama. Cărările nebunului n’au nici un înţeles, dar omul cuminte merge cu îndreptar. Cei ce nu cinstesc adunările tăgăduiesc schimbul de păreri, dar sfatul rămâne în inimile celor ce se sfătuiesc; omul rău nu-i va da ascultare, nici că va spune în obşte ceva bun sau potrivit. Gândurile înţeleptului sunt căi ale vieţii, aşa ca el să se ferească de iad şi să se mântuiască. Domnul surpă casele batjocoritorilor, dar El întăreşte hotarul văduvei. Gândul nedrept e urâciune în faţa Domnului, dar spusele celor curaţi au măreţie. Cel ce primeşte mită se nimiceşte pe sine, dar cel ce urăşte primirea de mită, acela viu va fi. Păcatele se curăţesc prin milostenii şi credinţă, iar cu frica de Domnul se fereşte fiecare de rău. Inimile drepţilor cugetă credinţă, dar gura necredincioşilor răspunde lucruri rele. Căile oamenilor drepţi sunt bineprimite de Domnul; prin ele, chiar duşmanii devin prieteni. Departe stă Dumnezeu de cei necredincioşi, dar El ascultă rugăciunile drepţilor. Mai bine e să primeşti puţin cu dreptate decât roade multe pe nedrept. Inima omului să gândească ce e drept, pentru ca paşii lui să-i îndrume Dumnezeu pe calea cea dreaptă. Ochiul care se desfată’n frumuseţe veseleşte inima şi o veste bună îngraşă oasele. Cel ce dă deoparte învăţătura se urăşte pe sine, dar cel ce ţine seamă de mustrări îşi iubeşte sufletul. Frica de Dumnezeu este învăţătură şi înţelepciune, iar răsplata ei e înalta cinstire. Toate lucrurile celui smerit sunt vădite’n faţa lui Dumnezeu, iar cei necredincioşi vor pieri în ziua cea rea. Tot cel ce are inima mândră e necurat în faţa lui Dumnezeu, iar cel ce dă mâna cu nedreptate nu va rămâne nepedepsit. Începutul căii celei bune este a face dreptate, căci ea e primită de Dumnezeu mai mult decât a-I aduce jertfe. Acela care-L caută pe Domnul va afla cunoaştere cu dreptate, iar cei ce-L caută drept, pace vor afla. Toate lucrurile Domnului sunt făcute cu dreptate, iar necredinciosul e păstrat pentru ziua cea rea.

Cugetări pentru fiecare zi din an, arhim. Trifon

Noi, ortodocșii, suntem cunoscuți pentru cinstirea pe care o acordăm sfinților și pentru susținerea unui adevăr esențial – faptul că nu există separare între Biserica Luptătoare de-aici, de pe pământ, și Biserica Triumfătoare din ceruri. Slujbele bisericești nu ne adună pe toți împreună ca muritori, ci, dincolo de condiția noastră umană, slăvindu-L pe Dumnezeu ne însoțim cu sfinții, cu norul de mărturisitori ai slavei Sale, cu ei, cei care se unesc cu noi în Hristos Domnul. Acest adevăr este exemplificat de icoanele în care sunt zugrăviți sfinții. Chipurile lor ne înconjoară în biserică, amintindu-ne că și pe noi ne așteaptă cerurile. Când intrăm în biserică venerăm icoanele sfinților printr-un sărut – nu pentru că credem că ei locuiesc în icoană, ci pentru că venerându-le chipurile, dragostea noastră trece dincolo de icoană și se îndreaptă spre prototipul înfățișat în ea. Nu e nici o diferență între acest sărut și cel dăruit unei rude mult îndrăgite, înfățișate într-o fotografie. Cinstind icoanele, nu-i preaslăvim pe sfinți, ci îi onorăm pe prietenii noștri, demonstrându-le cât de mult îi iubim. Ei mărturisesc adevărul privind jertfa Mântuitorului Hristos pe cruce pentru noi,  ceea ce face din viața veșnică o realitate, în timp ce actul Lui răscumpărător face ca sfinții să nu fie morți, ci vii. Sfinții privesc slava lui Hristos Domnul în Împărăția Cerurilor. Marele har care sălășluiește în ei îi determină să îmbrățișeze întreaga lume cu dragostea lor; ei văd cum ne chinuie necazurile și nevoile și nu încetează de a mijloci pentru noi înaintea Domnului. Ca unii ce au câștigat lupta cea bună, sfinții ne încurajează prin nobilul lor exemplu și se roagă să biruim și noi în luptele ce ne sunt așezate pe cale. Trăirile lor depun mărturie despre importanța de a viețui în căință și a-L sluji pe Hristos mai presus de orice altceva, deoarece întru El au câștigat ei viața veșnică; tot întru El avem și noi făgăduința vieții veșnice, ca și sfinții care au trăit înaintea noastră. Prietenii noștri, sfinții, așteaptă ziua în care ne vom alătura lor și înalță rugăciuni neîncetate întru aceasta.