Din Proorocia lui Isaia (13, 2-13)

Ridicaţi un semn pe muntele teşit, glas înălţaţi către ei, nu vă temeţi, faceţi cu mâna semn de chemare!, voi, mai-marilor, deschideţi! Eu voi da porunci şi Eu le voi fi călăuză; uriaşi vor veni să-Mi plinească mânia, bucurându-se şi totodată suduind. Glas de neamuri multe pe munţi, asemenea unor neamuri multe, glas de regi şi de neamuri adunate laolaltă; Domnul Atotţiitorul e Cel ce-i porunceşte neamului războinic să vină dintr’un ţinut de departe, de la marginea temeliei cerului; Domnul şi războinicii Săi vin să nimicească lumea’ntreagă. Urlaţi!, că aproape este ziua Domnului şi sfărâmarea de la Dumnezeu va veni. Drept aceea, fiece mână va slăbi şi fiece suflet de om se va descuraja. Bătrânii se vor tulbura şi dureri îi vor cuprinde, ca ale femeii ce naşte; şi se vor plânge unul altuia şi se vor înspăimânta şi faţa şi-o vor schimba ca o flacără. Că, iată, ziua Domnului vine, fără putinţă de scăpare, zi de mânie şi de urgie, ca să facă lumea pustie şi pe păcătoşii din ea să-i prăpădească. Că toate stelele cerului şi Orionul şi toată podoaba cerului nu-şi vor da lumina; şi’n răsăritul soarelui va fi întuneric, iar luna nu-şi va da lumina. Şi rele voi porunci pentru toată lumea, iar celor necredincioşi le voi cerceta păcatele; mândria nelegiuiţilor o voi nimici, iar trufia celor semeţi o voi umili. Cei rămaşi vor fi mai de preţ decât aurul nativ; un om va fi mai scump decât nestemata din Safir. Căci cerul se va înfuria şi pământul se va cutremura din temeliile lui din pricina aprinderii mâniei Domnului Atotţiitorului în ziua când mânia Sa va veni.

Din Cartea Facerii (8, 4-20)

Iar în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii, corabia s’a odihnit pe muntele Ararat. Iar apele au tot scăzut până în luna a zecea; iar în cea dintâi zi a lunii a zecea s’au arătat vârfurile munţilor. Şi a fost că după patruzeci de zile a deschis Noe fereastra corăbiei pe care o făcuse şi a trimis corbul să vadă dacă apele au scăzut. Şi ieşind acesta, nu s’a mai întors până ce apele-au secat pe pământ. Şi după el a trimis porumbelul ca să vadă dacă apele au scăzut de deasupra feţei pământului. Dar porumbelul, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s’a întors la el în corabie; căci încă era apă pe toată faţa pământului. Şi [Noe] a întins mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la el în corabie. Şi aşteptând încă alte şapte zile, din nou a trimis porumbelul din corabie. Şi porumbelul s’a întors la el spre seară; şi iată, avea în cioc o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că apele se scurseseră de pe faţa pământului. Şi încă alte şapte zile aşteptând, din nou i-a dat drumul porumbelului; dar acesta nu s’a mai întors la el. Şi a fost că în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în prima zi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit: şi iată că apa secase de pe faţa pământului. Iar în luna a doua, în douăzeci şi şapte ale lunii, pământul era uscat. Şi Domnul Dumnezeu i-a grăit lui Noe, zicând: „Ieşi din corabie, tu şi împreună cu tine femeia ta, fiii tăi şi femeile fiilor tăi; şi toate fiarele care sunt cu tine, şi tot trupul: de la păsări şi pân’ la dobitoace şi toate târâtoarele ce se mişcă pe pământ scoate-le împreună cu tine; creşteţi şi înmulţiţi-vă pe pământ!” Şi a ieşit Noe, precum şi femeia sa şi fiii săi şi femeile fiilor săi; şi toate fiarele, toate dobitoacele, toate păsările şi toate târâtoarele care se mişcă pe pământ, după felul lor, au ieşit din corabie. Şi Noe I-a zidit Domnului un jertfelnic; şi a luat din toate animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere-de-tot pe jertfelnic.

Din Proverbele lui Solomon (10, 31 – 11, 12)

Dreptul niciodată nu se va clinti, dar necredincioşii nu vor locui pământul. Din gura celui drept picură înţelepciune, dar limba nedreptului va pieri. Din buzele oamenilor drepţi picură daruri, dar gura necredincioşilor e ticăloasă. Cântarele înşelătoare sunt urâciune’n faţa Domnului, dar cumpăna dreaptă Îi e bineplăcută. Oriunde intră trufia, acolo va fi şi dispreţul, dar gura celor smeriţi cugetă înţelepciune. Când drepţii mor, lasă’n urmă păreri de rău, dar pieirea necredinciosului e grabnică şi veseleşte. În ziua mâniei averile nu vor folosi la nimic, dar dreptatea va izbăvi din moarte. Dreptatea nevinovatului îndreaptă căile, dar necredinţa se prăbuşeşte în nedreptate. Dreptatea oamenilor drepţi îi va face liberi, dar nelegiuiţii se prind în propria lor nimicnicie. La moartea omului drept nu-i piere şi nădejdea, dar lăudăroşenia necredinciosului îl va face să piară. Omul drept scapă din capcană, iar necredinciosul îi ia locul. Gura necredinciosului e un laţ pentru cetăţeni, dar priceperea drepţilor aduce spor. În bunăstarea drepţilor înfloreşte cetatea, dar prin gurile necredincioşilor se surpă. Omul descreierat îi batjocoreşte pe cetăţeni, dar mintosul le aduce linişte.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,

Sfântul Teofan Zăvoratul

Creştinii trezvitori numesc toate simţurile fereste ale sufletului, prin care, dacă le deschizi, fuge toată căldura lăuntrică. Cea mai cuprinzătoare deschizătură, o uşă larg deschisă, care lasă această căldură să se scurgă în valuri este limba, căreia i se dă voie să vorbească ce şi cât vrea. Multa vorbire aduce tot atâta vătămare trezviei şi rânduielii lăuntrice cât toate celelalte simţuri dimpreună, căci ea (multa vorbire) se leagă de obiectele tuturor simţurilor şi sileşte sufletul să vadă chiar şi când nu vede, să audă chiar şi când nu aude, sa pipăie chiar şi când nu pipăie. Ceea ce este visarea între cele lăuntrice, este multa vorbire între cele din afară; însă aceasta din urmă e mai păgubitoare, fiindcă tine de real şi, ca atare, lasă urme mai adânci. Pe deasupra, de ea sunt strâns legate părerea de sine, obrăznicia şi idioritmia – aceste furtuni ce nimicesc bună rânduiala cea dinlăuntru, lăsând în urma lor nesimţire şi orbire. După toate acestea, cum poate scăpa de păcat cel ce vorbeşte mult?!