Din Proorocia lui Isaia (7, 1-14)

Şi a fost că’n zilele lui Ahaz, fiul lui Iotam, fiul lui Ozia, regele lui Iuda, s’a ridicat Raţon, regele Aramului, ca împreună cu Pecah, fiul lui Remalia, regele lui Israel, să lovească Ierusalimul, dar n’au izbutit să-l biruie. Şi’n casa lui David s’a adus o veste care spunea: „Aram a ţinut un sfat de taină cu Efraim…”. Atunci sufletul i s’a uluit – şi sufletul poporului său – aşa cum un copac în pădure se clatină de vânt. Şi a zis Domnul către Isaia: „Ieşi în întâmpinarea lui Ahaz, tu şi fiul tău Iaşub, cel ce a rămas, la iezerul din drumul de sus al ţarinii nălbitorului. Şi să-i zici: – Ai grijă să nu vorbeşti şi nu te teme, nici să-ţi tremure inima din pricina acestor doi tăciuni care fumegă; fiindcă atunci când îmi va trece mânia cea iute, Eu iarăşi voi vindeca. Cât despre fiul lui Aram şi fiul lui Remalia, de vreme ce ei s’au sfătuit în rău, zicând: – Ne vom ridica împotriva Iudeii şi, după ce vom vorbi cu ei, îi vom întoarce de partea noastră, iar peste ea îl vom pune rege pe fiul lui Tabeel…, aşa zice Domnul Atotţiitorul: – Sfatul acesta nu va dura, şi nici măcar va fi; ci capul lui Aram e Damascul şi capul Damascului e Reţin; încă şaizeci şi cinci de ani, şi regatul lui Efraim va înceta să mai fie popor. Iar capul lui Efraim e Somoron şi capul lui Somoron e fiul lui Remalia; dar dacă nu credeţi, nici că veţi fi în stare să înţelegeţi”. Şi Domnul i-a mai grăit lui Ahaz, zicând: „Cere pentru tine un semn de la Domnul Dumnezeul tău, în adânc sau în înălţime!” Şi a zis Ahaz: „Nu voi cere, nici îl voi ispiti pe Domnul!” Iar el [Isaia] a zis: „Ascultă acum, tu, casa lui David: Nu vă ajunge că staţi de capul oamenilor? Staţi acum şi de capul lui Dumnezeu? Pentru aceasta, Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel.

Din Cartea Facerii (5, 25-32; 6, 1-8)

Matusalem a trăit o sută optzeci şi şapte de ani şi atunci i s’a născut Lameh. După naşterea lui Lameh, Matusalem a mai trăit şapte sute optzeci şi doi de ani şi i s’au născut fii şi fiice. Iar de toate, zilele lui Matusalem au fost nouă sute şaizeci şi nouă de ani; şi a murit. Lameh a trăit o sută optzeci şi opt de ani şi atunci i s’a născut un fiu şi l-a numit cu numele de Noe, zicând: „Acesta ne va mângâia în osteneala noastră şi’n durerea mâinilor noastre, ce vine din pământul pe care Domnul Dumnezeu l-a blestemat”. Şi după naşterea lui Noe, Lameh a mai trăit cinci sute şaizeci şi cinci de ani şi i s’au născut fii şi fiice. Iar de toate, zilele lui Lameh au fost şapte sute cincizeci şi trei de ani; şi a murit. Noe era de cinci sute de ani când le-a dat naştere celor trei fii: Sem, Ham şi Iafet. Şi a fost că după ce au început oamenii a se înmulţi pe pământ şi li s’au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au luat dintre ele soţii, care pe cine şi-a ales. Dar Domnul Dumnezeu a zis: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceştia, pentru că ei sunt numai trup; aşadar, zilele lor vor fi o sută douăzeci de ani!” În zilele acelea erau pe pământ uriaşi, şi chiar după aceea, când fiii lui Dumnezeu au intrat la fiicele oamenilor şi acestea le dăruiau fii: aceştia sunt uriaşii din vechime, oamenii cei vestiţi. Dar Domnul Dumnezeu a văzut că răutatea oamenilor s’a mărit pe pământ şi că toată închipuirea din gândul inimii lor era fără’ncetare numai spre rău. Şi S’a căit Dumnezeu că l-a făcut pe om pe pământ, şi S’a mâhnit întru inima Sa. Şi a zis Domnul: „Şterge-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om pân’ la dobitoc şi de la târâtoare pân’ la păsările cerului, căci Mă căiesc că le-am făcut”. Noe însă a aflat har în faţa Domnului Dumnezeu.

Din Proverbele lui Solomon (6, 20-34)

Fiule, păzeşte legile tatălui tău şi nu lepăda rânduielile maicii tale; ţine-le pururea lipite de sufletul tău şi’n jurul grumazului tău înfăşurate; când umbli, călăuză să-ţi fie; când dormi, să te păzească, iar când te scoli, să stea de vorbă cu tine. Că porunca legii este sfeşnic şi lumină şi drum în viaţă şi mustrare şi învăţătură, ca să te păzească de femeia cu bărbat şi de pâra limbii străine. Să nu te biruiască pofta de frumuseţe, nici nu te lăsa vânat de înşişi ochii tăi şi nici nu te lăsa înşelat de genele ei; că preţul desfrânatei este cât al unei pâini, dar femeia vânează sufletele cinstite ale bărbaţilor. Oare va ascunde cineva foc în sân fără să-şi ardă hainele? Oare va călca cineva pe jăratic fără să-şi ardă picioarele? Aşa-i cu cel ce intră la femeie cu bărbat: tot cel ce se atinge de ea nu va fi fără vină. Nu-i de mirare când cineva e prins furând, că el fură ca să sature un stomac flămând; şi dacă-i prins, de şapte ori va plăti şi cu toate averile lui se va răscumpăra; dar desfrânatul e lipsit de minte, pricină pentru care-şi agoniseşte pieirea sufletului; chinuri şi ocară suferă şi batjocura lui în veac nu se va şterge. Căci gelozia aprinde mânia bărbatului ei şi milă nu-i va fi în ziua răzbunării; nici o răscumpărare nu-i va stinge duşmănia, nici mulţime de daruri va fi să-l îmblânzească.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,

Sfântul Teofan Zăvoratul

„Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Fac. 6, 3). În om există două tendinţe contrarii, însă conştiinţa este una singură. Caracterul oricărei personalităţi umane este definit prin partea spre care ea înclină. Dacă înclină spre partea duhului, omul va fi duhovnicesc; dacă înclină spre partea trupului, omul va fi trupesc. Duhul nu piere nici în cel trupesc, însă e înrobit şi nu are nici un cuvânt de spus. El e subjugat şi înrobit trupului ca un rob stăpânului său, născocind pentru el toate desfătările cu putinţă. Nici în omul duhovnicesc trupul nu piere, dar se supune duhului şi lucrează pentru el, pierzându-şi dreptul la hrană – prin postire, la somn – prin priveghere, la odihnă – prin necontenita trudă şi istovire, la desfătarea simţurilor – prin însingurare şi tăcere. Dumnezeu nu rămâne acolo unde împărăţeşte trupul, fiindcă organul comuniunii Sale cu omul este duhul, care, într-o astfel de situaţie, nu este la locul care i se cuvine. Prima oară, se simte apropierea lui Dumnezeu atunci când duhul începe să-şi ceară drepturile prin mişcările fricii de Dumnezeu şi ale conştiinţei; iar atunci când şi conştiinţa împreună cu libertatea înclină în această parte, Dumnezeu intră în comuniune cu omul şi începe să locuiască în el. Din acel minut vor începe să se înduhovnicească şi sufletul şi trupul, şi omul lăuntric şi cel văzut, până ce Dumnezeu va deveni totul în toate în acel om, şi el, înduhovnicindu-se, se va îndumnezei. Ce minunată îmbunătăţire şi cât de puţin şi-o amintesc, o preţuiesc şi o caută oamenii!