Rugăciune a Sf. Isaac Sirul
Doamne, dă-mi să simt puterea cuvintelor Scripturii. Amin.

aşa grăieşte Domnul:

Din Epistola către evrei a Sf. Ap. Pavel (6, 13-20)

13. Că atunci când Dumnezeu i-a dat făgăduinţă lui Avraam, deoarece El nu avea pe nimeni mai mare pe care să Se jure, S’a jurat pe Sine Însuşi,
14. zicând: Cu adevărat pe deplin te voi binecuvânta şi pe deplin te voi înmulţi.
15. Şi’n felul acesta având el „Avraam” îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa.
16. Fiindcă oamenii se jură pe cel mai mare, şi jurământul, ca chezăşie, pune capăt oricărei neînţelegeri dintre ei.
17. În acelaşi fel Dumnezeu, vrând ca mai mult să le arate moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Sale, a pus la mijloc jurământul
18. pentru ca, prin două lucruri de neschimbat, în care e cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, noi, cei ce-am căutat scăpare la liman, să avem puternică îmbărbătare de a prinde’n mână nădejdea ce ne stă înainte,
19. pe care noi o avem ca pe o ancoră a sufletului sigură şi tare, cea care pătrunde’n adâncul catapetesmei,
20. acolo unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, devenit Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.

Din Epistola către efeseni a Sf. Ap. Pavel (5, 8-19)

8. Altădată eraţi întuneric, dar acum lumină sunteţi întru Domnul; ca fii ai luminii să umblaţi
9. – pentru că roada luminii este în orice bunătate, dreptate şi adevăr –,
10. osebind ce este bine plăcut Domnului.
11. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le făţiş;
12. căci pe cele ce le fac ei întru ascuns, ruşine este chiar a le spune.
13. Dar toate cele osândite făţiş sunt vădite de lumină,
14. căci tot ceea ce-i vădit e lumină. De aceea zice: Deşteaptă-te tu, cel ce dormi, scoală-te din morţi şi-asupra ta va lumina Hristos.
15. Prin urmare, luaţi bine seama cum umblaţi: nu ca nişte neînţelepţi, ci precum cei înţelepţi,
16. răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.
17. De aceea nu fiţi fără minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului.
18. Să nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzanie, ci vă umpleţi de Duh,
19. vorbind între voi în psalmi şi’n laude şi’n cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând în inimile voastre Domnului,

Din Evanghelia după Marcu (9, 17-32)

17. Şi I-a răspuns unul din mulţime: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Şi oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi le-am spus ucenicilor Tăi să-l scoată, dar ei n’au fost în stare”.
19. Iar El, răspunzându-le, a zis: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? până când vă voi răbda? Aduceţi-l la Mine!”
20. Şi l-au adus la El. Şi, văzându-L, duhul îndată l-a zguduit pe copil; şi căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
21. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?” Iar el a răspuns: „Din pruncie.
22. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă. Dar dacă Tu poţi ceva, ajută-ne, fie-ţi milă de noi!”
23. Iar Iisus i-a zis: „Dacă Tu poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede”.
24. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!”
25. Iar Iisus, văzând că năvăleşte mulţimea, a certat duhul cel necurat, zicându-i: „Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el, şi’n el să nu mai intri!”
26. Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul s’a făcut ca mort, încât mulţi ziceau că a murit.
27. Iar Iisus l-a apucat de mână şi l-a ridicat; şi el s’a sculat în picioare.
28. Şi după ce El a intrat în casă, ucenicii L-au întrebat ei între ei: „De ce noi n’am fost în stare să-l scoatem?”
29. Iar El le-a zis: „Soiul acesta de demoni prin nimic nu poate ieşi decât numai prin rugăciune şi prin post”.
30. Şi ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea; iar El nu voia să ştie cineva.
31. Că-i învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului Se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia.
32. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Din Evanghelia după Matei (4, 25; 5, 1-12)

25. Şi mulţimi numeroase mergeau după El, din Galileea, din Decapol, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.
1. Văzând Iisus mulţimile, S’a suit în munte: şi şezând El, au venit la Dânsul ucenicii Săi.
2. Şi, deschizându-Şi gura, îi învăţa, zicând:
3. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
11. Fericiţi veţi fi când din pricina Mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră.
12. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa i-au prigonit pe profeţii de dinaintea voastră.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,

Sfântul Teofan Zăvoratul

În predica Sa despre fericiri, Domnul descrie inima vrednică de rai (Mt. 5, 1-12). În alcătuirea ei intră: smerenia, plânsul şi zdrobirea inimii, blândeţea şi nemânierea, deplina iubire de dreptate, desăvârşita milostivire, curăţia, iubirea de pace şi împăciuirea, răbdarea necazurilor, a suferinţelor îndurate pe nedrept şi a prigonirilor pentru credinţa şi viaţa creştinească. Doreşti raiul? N-ai decât să fii astfel şi încă de aici vei pregusta din raiul în care ai să intri după moarte, ca moştenitor.

Predici la Triod și Penticostar,

Sfântul Ignatie Briancianinov

Acest neam, le-a zis Domnul Apostolilor Săi despre duhurile răutăţii, cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post (Marcu 9, 29). Iată o nouă trăsătură a postului! Postul este primit de Dumnezeu când merge înaintea lui o mare virtute – milostivirea; postului îi este pregătită plată în cer când e străin de făţărnicie şi slavă deşartă; postul lucrează când este îmbinată cu el o altă mare virtute – rugăciunea. Şi cum lucrează? Nu doar că potoleşte patimile din trupul omenesc – intră în luptă cu duhurile răutăţii, le biruie.

De ce postul, care este în sine o nevoinţă trupească, poate lucra – sau împreună-lucra cu rugăciunea – în lupta împotriva duhurilor?

Pricina lucrării postului asupra duhurilor răutăţii stă în puternica lui lucrare asupra propriului nostru duh. Trupul, potolit de post, dă duhului omenesc libertate, putere, trezvie, curăţie, subţirime. Numai într-o astfel de stare poate duhul nostru să se împotrivească nevăzuţilor săi vrăjmaşi. Iar eu, când mă supărau aceia, adică dracii, spune de Dumnezeu insuflatul David, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu, şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce (Ps. 34, 12). Postul aduce minţii trezvie, iar rugăciunea este arma minţii, cu care aceasta alungă pe potrivnicii nevăzuţi. Postul smereşte sufletul, slobozindu-l de împietrire şi îngâmfare, care apar din îmbuibare, iar rugăciunea postitorului se face deosebit de puternică, este rostită nu superficial, este rostită din adâncul sufletului, din adâncul inimii, îndreaptă, înalţă postitorul spre Dumnezeu.

Întunecatele duhuri ale răutăţii au săvârşit două nelegiuiri grele: prima a fost pricina lepădării lor din ceata sfinţilor îngeri; a doua a fost pricina lepădării lor fără putinţă de întoarcere. În cer ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; căpetenia lor, oarbă din pricina părerii de sine, a vrut să se facă deopotrivă cu Dumnezeu. Aruncaţi din cer în tărâmul de sub cer pentru nelegiuita lor încercare, ei au pizmuit fericirea omului nou-zidit şi au săvârşit o nouă fărădelege: amăgindu-l pe om, l-au tras în căderea lor. Cea din urmă nelegiuire a îngerilor căzuţi a hotărât soarta lor pentru totdeauna: prin ea au pus asupra lor pecetea răului pe veci; din pricina ei s-a depărtat de la ei cu desăvârşire harul lui Dumnezeu; au fost lăsaţi în seama lor, în seama răutăţii lor, în seama păcatului lor, pe care l-au zămislit şi l-au născut în ei, de care au îngăduit să se pătrundă firea lor. De atunci nici un gând bun, nici un simţământ bun nu i-a mai venit îngerului lepădat. El este pe de-a-ntregul, cu totul, cufundat în rău, doreşte răul, născoceşte răul. Ars de o sete nepotolită a răului, el caută să se sature prin rău – şi nu poate. Tot răul pe care l-a săvârşit şi îl săvârşeşte i se pare neîndestulător în faţa răului pe care şi-l închipuie el, pe care îl caută setea lui cea cu neputinţă de răbdat după rău. Fiind zidit înger purtător de lumină, el a fost aruncat, pentru nelegiuirile lui, mai prejos decât toate dobitoacele pământului. „Pentru că ai făcut acest omor omului”, i-a zis Dumnezeu mâniat satanei, la locul nelegiuirii – în rai, în apropierea oamenilor pe care tocmai îi aruncase în cădere – „blestemat să fii tu din toate dobitoacele şi din toate fiarele pământului; pe pieptul tău şi pe pântece te vei târî şi pământ vei mânca în toate zilele vieţii tale” (Fac. 3, 14). Duhul netrupesc este sortit doar gândurilor şi simţămintelor pământeşti, pătimaşe! În ele este viaţa lui, în ele este comoara lui. Duhul este lipsit de putinţa îndeletnicirii cu cele duhovniceşti! Îndeletnicirile trupeşti îl cuprind cu totul. Duhul, zidit pentru vieţuire înţelegătoare, este coborât din ceata duhurilor în starea trupească, şi în această tagmă stă mai prejos de toate dobitoacele şi toate fiarele pământului. Dobitoacele şi fiarele lucrează după legile firii lor, în timp ce duhul cel căzut, petrecând în firea dobitoacelor şi a fiarelor, petrece într-o fire străină, înjositoare pentru el. El nu vrea şi nu poate să lucreze aşa cum trebuie în această fire: el întrebuinţează mereu în chip rău această fire. Această materialitate păcătoasă a îngerului căzut îl supune înrâuririi postului, ce slobozeşte duhul nostru de sub înrâurirea trupului. Îngerul căzut, apropiindu-se de omul care posteşte, nu mai vede acea precumpănire a trupului care îi e plăcută şi îi trebuie; el nu mai poate să tulbure sângele, care e răcorit în chip binefăcător de către post; nu mai poate să stârnească trupul, ce nu mai are aplecare spre a juca, fiind înfrânat cu postul; nu i se mai supun mintea şi inima, care simt în urma postului o deosebită bărbăţie duhovnicească. Văzând împotrivire, trufaşul duh căzut se depărtează, fiindcă nu suferă împotrivirea. Lui îi place încuviinţarea neîntârziată, supunerea neîntârziată. În ciuda faptului că el se târăşte pe piept şi pe pântece, în ciuda faptului că se hrăneşte doar cu pământ, gândul de a fi asemenea lui Dumnezeu nu l-a părăsit: el caută închinare şi închinători. A îndrăznit să îi arate Fiului lui Dumnezeu toate împărăţiile pământului într-o clipeală de vreme şi a făgăduit că îi va da toată stăpânirea asupra lor şi slava lor, cerând în schimb ca Domnul să i se închine (Luca 4, 5-8): şi nici acum nu încetează să înfăţişeze următorilor Fiului lui Dumnezeu înşelările lumii, zugrăvindu-le în închipuire cu cele mai smintitoare trăsături şi culori, în scopul de a-i face prin vreo amăgire să i se închine. Staţi împotriva diavolului, şi el va fugi de la voi, a zis Sfântul Apostol Iacov (Iac. 4, 7); iar alt Apostol a grăit: luând pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse (Efeseni 6, 16). Prin puterea credinţei să înălţăm ochiul minţii spre veşnicie, spre negrăita fericire care-i aşteaptă pe drepţi în veşnicie şi spre chinurile tot atât de negrăite care îi aşteaptă acolo pe următorii nepocăiţi şi îndărătnici ai şarpelui. Această vedere ne va sta în putere numai când trupul va fi adus în rânduială şi ţinut în rânduială prin post, când prin rugăciunea curată, care e cu putinţă numai la postitori, ne vom lipi de Domnul, ne vom face un duh cu Domnul (I Cor. 6, 17). „Şarpele se târăşte mereu pe pământ, potrivit osândei rostite de Sus asupra lui”, a zis Sfântul Ioan Gură de Aur: „de vrei să fii ferit de muşcătura lui cea otrăvită, fii mereu cu mintea şi cu inima mai presus de pământ”. Atunci te vei putea împotrivi lui – şi el, trufaşul, nesuferind împotrivirea, va fugi de la tine.

Dar unde sunt oamenii ţinuţi de duhul necurat? Unde sunt acei oameni pe care el să îi sfâşie şi să-i chinuie precum îl sfâşia şi-l chinuia pe tânărul pomenit acum în Evanghelie S-ar părea că nu sunt ori că sunt foarte rari: aşa cugetă cel care priveşte superficial la toţi şi aduce viaţa sa pământească jertfă împrăştierii şi plăcerilor păcătoase. Sfinţii Părinţi cugetă altfel. „De când diavolul împreună cu dracii lui”, spun ei, „l-au făcut pe om, prin neascultare, surghiunit din rai şi despărţit de Dumnezeu, a dobândit îngăduinţă a clătina în chip gândit, noaptea şi ziua, partea cuvântătoare a fiecărui om”. În chip asemănător cu chinurile pe care, precum istoriseşte Evanghelia, le suferea trupul tânărului din partea duhului răutăţii pătimeşte din pricina acestuia şi sufletul care cu deosebită osârdie s-a supus înrâuririi lui şi a socotit drept adevăr minciuna ucigasă, pe care el ne-o înfăţişează neîncetat spre pierzarea noastră, ascunzând-o sub masca adevărului pentru a înşela mai lesne şi a avea mai multă izbândă în facerea sa de rău. Fiţi treji, privegheaţi, ne preîntâmpină Sfântul Apostol Petru, fiindcă potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită: căruia staţi împotrivă întăriţi fiind prin credinţă (I Petru 5, 8-9).

Cu ce arme lucrează asupra noastră îngerul căzut? Cu precădere prin gândul păcătos şi prin închipuirea păcătoasă. De cei care i se împotrivesc fuge, iar pe cei care nu-l cunosc, care stau de vorbă cu el şi se încred lui îi clatină, îi chinuie şi îi pierde. Precum el însuşi umblă pe pântece şi nu este în stare de gânduri duhovniceşti, aşa şi înaintea închipuirii noastre zugrăveşte în culori vii această lume trecătoare cu farmecul şi desfătările ei, şi totodată începe să stea de vorbă cu sufletul despre înfăptuirea unor visări cu neputinţă de împlinit. El ne îmbie cu slava pământească, ne îmbie cu bogăţia, ne îmbie cu îmbuibarea, ne îmbie cu desfătarea necurăţiilor trupeşti, la care, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, nu doar că a primit încuviinţare, ci el însuşi, care a fost zidit duh netrupesc, s-a făcut părinte al lor. El ne îmbie cu toate acestea în închipuire şi, totodată, ne arată mijloace nelegiuite de înfăptuire a visărilor nelegiuite. El ne aruncă în întristare, în trândăvie, în deznădejde – pe scurt, se îngrijeşte neadormit de pierzarea noastră prin mijloace atât frumoase, cât şi urâte la înfăţişare: şi prin păcatul vădit, şi prin păcatul acoperit cu masca binelui, înmiresmat cu momeala plăcerii. Aceasta este biruinţa care biruieşte lumea: credinţa noastră (I Ioan 5, 4), spune Sfântul Ioan Teologul. Credinţa, arma biruinţei asupra lumii, este totodată şi arma biruinţei asupra îngerilor căzuţi. Cine, privind cu ochiul credinţei în veşnicia vestită de cuvântul lui Dumnezeu, nu se va răci faţă de întâietăţile vremelnice ale lumii? Cine, fiind adevărat ucenic al Domnului nostru Iisus Hristos, va vrea să calce atotsfintele Lui porunci de dragul desfătării păcătoase, ce se înfăţişează ademenitoare înainte să o gustăm, iar după ce o gustăm ne apare dezgustătoare şi ucigasă? Ce putere poate avea asupra ucenicului lui Hristos vraja priveliştii întâietăţilor şi desfătărilor pământeşti, sau chiar şi cea înspăimântătoare a nenorocirilor pământeşti, pe care viclenii draci o zugrăvesc pentru a-l aduce pe privitor în trândăvie şi deznădejde – ce putere poate avea ea atunci când, prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu în sufletul lui, s-a întipărit priveliştea măreaţă a veşniciei, înaintea căreia orice privelişte pământească este palidă şi nimicnică? Sfântul Ioan Teologul, care a vestit că biruinţa care biruieşte lumea este credinţa noastră, îi hiritiseşte pe adevăraţii fii ai lui Hristos, care au biruit lumea, pentru biruinţa asupra îngerului căzut şi a cetei duhurilor supuse lui: scris-am vouă, tinerilor, că aţi biruit pe cel viclean. „Tineri” sunt numiţi aici creştinii înnoiţi prin harul dumnezeiesc. Când slujitorul lui Hristos arată bărbăţia şi statornicia cuvenită în lupta cu duhurile răutăţii, în sufletul lui se pogoară harul dumnezeiesc şi dăruieşte biruinţă: atunci se înnoiesc ca ale vulturului tinereţile lui (Ps. 102, 5). Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul: pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume este. Şi lumea trece, şi pofta ei; iar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan 2, 15-17).

Iubiţi fraţi! De ce să nu fim şi noi biruitori ai lumii şi ai stăpânitorului acestei lumi? Iau biruit oameni asemeni nouă, îmbrăcaţi cu trup şi cu neputinţele omenirii; i-au biruit nu doar bărbaţi viteji – i-au biruit şi bătrâni şubrezi, şi femei slabe, şi copii mici; au biruit, şi nu ne-au lăsat nici o dezvinovăţire pentru înfrângere, dacă ne vom supune acestor vrăjmaşi ai noştri, înaintea lor stătea aceeaşi lume cu amăgirile ei; împrejurul lor se târau aceiaşi şerpi nevăzuţi, care şi-au dat toată silinţa ca să arunce şi să sălăşluiască sufletele lor în ţărână. Inimile şi cugetele biruitorilor erau sus! Îngrădind trupul lor cu postul, ei au potolit, au oprit pornirea spre desfătările pământeşti! Prin post, ei au dat duhului lor putinţa de a rămâne în necurmată trezvie şi priveghere, i-au dat putinţa de a urmări neadormit cursele cele de multe feluri ale diavolului! Uşurând prin post trupurile lor, uşurând prin el însuşi duhul, ei i-au dat acestuia putinţa de a se lipi de Domnul prin rugăciune curată şi necurmată (Ps. 134, 3), de a primi ajutorul dumnezeiesc, de a da viaţă credinţei sale prin auzire, de a face credinţa cea din auzire încredinţare, putere duhovnicească şi de a dobândi prin această putere biruinţă desăvârşită asupra lumii şi a duhurilor răutăţii. Această credinţă, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Teologul, care o numeşte îndrăznire către Dumnezeu şi ia învăţătura despre ea din sfânta sa cercare, se dobândeşte prin rugăciunea ascultată de Dumnezeu (I Ioan 5, 14-15). Prin această credinţă, drepţii îl văd pe Dumnezeu, Care e nevăzut – a spus Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 3, 17). Fireşte că lumea piere din faţa celui care îl vede pe Dumnezeu! Fireşte că această lume trecătoare devine ca şi cum n-ar fi pentru un asemenea om! Şi stăpânitorul ei nu mai are pe ce se sprijini în lupta sa. Fiţi treji, fraţilor, privegheaţi, că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită: căruia staţi împotrivă întăriţi fiind prin credinţă, luând pavăza credinţei – a credinţei făptuitoare, credinţei vii, credinţei harice, de care e în stare numai acel nevoitor al lui Hristos care s-a pregătit de lupta cu duhurile răutăţii iertând aproapelui greşelile lui: s-a pregătit, adică, prin milă şi smerenie şi a intrat în această luptă înarmat cu postul şi rugăciunea. Amin.