În lume era şi lumea printr’Însul s’a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Dar celor câţi L-au primit, care cred întru numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu, cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s’au născut. Şi Cuvântul trup S’a făcut şi S’a sălăşluit întru noi; şi noi văzutu-I-am slava ca pe slava Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.

[…]

Şi era un om dintre farisei, cu numele Nicodim, care era fruntaş al Iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus şi I-a zis: „Rabbi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; fiindcă aceste minuni pe care le faci Tu, nimeni nu le poate face dacă Dumnezeu nu este cu el”. Răspunsu-i-a Iisus şi i-a zis: „Adevăr, adevăr îţi spun: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”. Iar Nicodim a zis către El: „Cum poate omul să se nască fiind bătrân? Oare poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?…”. Iisus i-a răspuns: „Adevăr, adevăr îţi spun, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde vrea şi tu îi auzi glasul, dar nu ştii de unde vine şi nici unde se duce. Aşa este cu tot cel ce e născut din Duhul”. A răspuns Nicodim şi I-a zis: „Cum pot să fie acestea?” Răspuns-a Iisus şi i-a zis: „Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi pe acestea nu le cunoşti? Adevăr, adevăr îţi spun, că noi vorbim ceea ce ştim şi mărturisim ceea ce am văzut, dar voi nu ne primiţi mărturia. Dacă pe cele pământeşti vi le-am spus şi nu credeţi, cum veţi crede de vi le vom spune pe cele cereşti? Nimeni nu s’a suit la cer, decât Cel Care S’a pogorât din cer, Fiul Omului, Cel ce este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede într’Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că într’atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într’Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr’Însul. Cel ce crede într’Însul nu este judecat, dar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata, aceasta este: că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, fiindcă faptele lor erau rele. Că tot cel ce face rele urăşte Lumina şi nu vine la lumină, pentru ca să nu i se vădească faptele; dar cel ce face adevărul vine la Lumină, pentru ca faptele lui să se arate că întru Dumnezeu sunt săvârşite”.

Dragostea

Un fiu de împarat odată
iubea o fată din popor.
Și-ades către frumoasa fată
pornea cu zorile deodată,
strigând cu dor…

„Iubito, ca o stea din urmă
e chipul tău…o spumă-n vad…
Iar părul tău e ca o turmă
pe Galaad.

O, vino! Dorul tău mă doare
și gelozia mea-i un jar.
Iubito, dragostea nu are
nici un hotar!”

Și braț la braț, cu roua-n plete,
treceau pe albe cărărui.
Iar tâmpla ei era pecete
pe brațul lui.

Dar într-o zi… se duse vestea
că ea-ndrăgise-un prinț hoinar.
Și voievodu,-aflând acestea,
a plâns cu-amar…

Trecură ani. Cu-a lui săgeată
lovise-al geloziei crai.

Iar fiul de-mpărat odată
trecând cu-alai,
văzu o roabă-nlănțuită
ducând o turmă pe-nserat.
Era frumoasa lui iubită
de neuitat.

Și-a întrebat un rob de știe
a cui e tânăra.”A cui?
E-a prințului cel rău soție
și roaba lui.

Gonind cu turma fără preget,
veghind prin urlete de lup
ea poartă și inel pe deget
și lanț pe trup”.

Vai, șoimul geloziei zboară.
Și-un val de milă l-a cuprins:
Căci dragostea e-o primăvară
de neînvins!

Și Fiul s-a întors degrabă
din țara prințului cel rău,
cu lacrimi grele drept podoabă
la Tatăl Său.

-Aș vrea să știi o taină, Tată…
Și Tatăl i-a răspuns: -Te-ascult.
-Am îndrăgit în văi o fată
nespus de mult…

Și fiul depănă povestea
cu-al plânsului grăbit șuvoi.
Iar tatăl, ce știuse vestea,
i-a spus apoi:

-De focul tău, de-a ta mâhnire,
îmi arde inima la fel.
Dar între voi și fericire
e un inel…

E-o căsnicie. E o lege.
Un lanț. Și nu-ncerca-n zadar;
nu poate nimeni să-l dezlege.
Ci moartea doar!

Era o noapte fără stele.
Voievodul alerga plângând.
Iar draga lui, în lanțuri grele,
cu moartea-n gând.

Căzuse-n văile deșarte.
Și turmele treceau în jos.
Deodată…auzi departe
un glas duios…

„Iubito, ca o stea din urmă
e chipul tău, o spumă-n vad.
Iar părul tău e ca o turmă
pe Galaad…”

Sări copila să se-nalțe,
uitând de lanțuri și de chin.
Și-ndata el o prinse-n brațe
ca pe un crin.

-O, cât aș vrea, cu roua-n plete,
să ne plimbăm și-acum mereu.
Să fie tâmpla ta pecete
pe brațul meu…

Însă inelul ce te leagă
și pune între noi hotar
nu-l poate frânge-o lume-ntreagă.
Ci moartea doar…

Dar sus… e-o culme-n zări afunde…
pe-altar voi înjunghia un miel…
și-n moartea lui te vei ascunde…
murind în el…

-Vai, culmea… spuse ea în șoaptă…
Însă altarul unde-o fi?
-Vezi tu o cruce?… ea m-așteaptă.
Dar n-o privi!…

-Văd crucea, văd! Și-aud suspine…
Dar cu ce fier vei înjunghia?
-Nu vezi tu suliți?… Dar, mai bine,
nu te uita!…

-Văd suliți. Le zăresc oțelul.
Dar mielul unde-i, dragul meu?…
-Vai, nu-l mai căuta…căci mielul
sunt Eu…

Și-ndată fieru-n piept lovește.
Și ochii celui drag se-nchid…
Pe vechii munți se prăbușește
al legii zid.

În giulgiuri albe, ca-ntr-o arcă,
e dus voievodul la mormânt.
Și-un glas de vis se-aude parcă
adus de vânt…

Ea îl aude… și tresare…
Și lanțurile-n mâini tresar.
-O, vino, dragostea nu are
nici un hotar!

Ia moartea mea acum, iubito,
Ea frânge lanțul cel mai rău.
Ia moartea mea. Căci am primit-o
în locul tău!

Și ea se-apropie… coboară…
Obrazul rece i-a atins.
Și-ndată vii se înălțară
și s-au cuprins.

-Ascunsă ești acum de lege
cât timp în moartea mea te ții!
Și-acum… ești liberă! Alege.
Te duci?…Sau vii?…

-Tu soare drag, tu, crin cu rouă,
o clipă n-aș putea uita
că toată viața asta nouă
e viața Ta!

-Iubita mea, ce zi senină!
Vrei tu sclipirea ei s-aduni?
Să țesem valul de lumină
și crini s-alegem din grădină
pentru cununi?

Și multe au pornit a-și spune.
Și-n cer îi însoțea un nor…
Iar un rapsod cânta din strune
în urma lor.

Iar crinii întrebau rapsodul:
-A cui sunt tinerii? -A cui?
Acesta e Iisus Voievodul!
Și-alături e mireasa Lui!

(Costache Ioanid)