Din Epistola Întâi către Corinteni a Sf. Ap. Pavel (7, 35-40; 8, 1-7)

35. Şi aceasta spre folosul vostru o spun, nu ca să vă întind un laţ, ci spre buna rânduială şi spre alipirea, fără abatere, de Domnul.
36. Iar de crede cineva că pentru fata lui e o necinste dacă trece de floarea vârstei şi că trebuie s’o mărite, facă ce vrea; nu păcătuieşte; să se căsătorească.
37. Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu e strâns de vreo nevoie, şi stăpânire are peste voinţa lui şi aceasta a hotărât el în inima sa: să-şi ţină fata fecioară, bine va face.
38. Aşadar, cel ce-şi mărită fata, bine face; dar cel ce n’o mărită, mai bine face.
39. Femeia este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă bărbatul ei va muri, liberă este să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul.
40. Dar, după părerea mea, e mai fericită dacă rămâne cum e. Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu.
1. Cât despre cărnurile jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Cunoştinţa însă îngâmfă, dar iubirea zideşte.
2. Dacă i se pare cuiva că ştie ceva, acela încă n’a cunoscut cum trebuie să cunoască.
3. Dar dacă cineva Îl iubeşte pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El.
4. Aşadar, în ce priveşte a mânca din cărnurile jertfite idolilor, noi ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât numai Unul.
5. Că deşi sunt unii aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ – aşa cum sunt mulţi dumnezei şi mulţi domni –,
6. totuşi pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi’ntru Care suntem noi, şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi prin care suntem noi.
7. Dar nu toţi au cunoştinţa. Căci unii, din obişnuinţa de până acum cu idolul, mănâncă din cărnuri jertfite ca atare idolilor; şi conştiinţa lor, fiind slabă, se întinează.

Din Sfânta Evanghelie după Matei (15, 29-31)

29. Şi plecând Iisus de acolo, a venit lângă Marea Galileii; şi suindu-Se în munte, a şezut acolo.
30. Şi mulţimi numeroase au venit la El, având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţii şi i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat,
31. încât mulţimea se minuna văzându-i pe muţi vorbind, pe ciungi sănătoşi, pe şchiopi umblând şi pe orbi văzând; şi-L slăveau pe Dumnezeul lui Israel.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,

Sfântul Teofan Zăvoratul

Fără luare aminte nu faci nimic nici în treburile lumeşti, iar în cele duhovniceşti, ea e pe primul loc. Ea bagă de seamă lucrurile rele, supunându-le judecăţii lăuntrice; tot ea e straja cămării lăuntrice în care se hotărăşte ce şi cum trebuie făcut, iar apoi apără şi pe împlinitorii hotărârilor. Drept aceea, nu este de mirare că viaţa duhovnicească, în toată cuprinderea sa, se cheamă „viaţă de trezvie”, iar în scrierile Sfinţilor Părinţi vedem că cel mai mult se vorbeşte despre „trezvie” sau „luare aminte”: e vorba despre acelaşi lucru. Ca atare, ce preţios lucru este a deprinde trezvia! Primele osteneli ale celor ce încep să poarte grijă de suflet spre asta, de obicei, se şi îndreaptă: şi lucrarea lor începe să aducă a lucrare duhovnicească numai atunci când luarea aminte începe să se adune în sine, fiindcă de obicei ea este îndreptată cu totul spre cele din afară, nu spre înlăuntru. Din acea clipă, ia naştere viaţa lăuntrică ce se pârguieşte şi se întăreşte o dată cu luarea aminte. Dar ce înseamnă luarea aminte? Înseamnă a sta cu mintea în inimă înaintea Domnului şi, înaintea feţei Lui, a cerceta şi a întreprinde toate cu înţelegere. Evident, lucru complicat. Luarea aminte se pârguieşte o dată cu rugăciunea; şi pe cât este întărită de aceasta, pe atât o întăreşte la rându-i.