Din Apocalipsa Sf. Ap. Ioan (12)

1. Şi-un mare semn s’a arătat în cer: O Femeie înveşmântată cu soarele; şi sub picioarele ei, luna; şi pe capul său, o cunună din douăsprezece stele.
2. Şi era însărcinată; şi striga chinuindu-se şi muncindu-se să nască.
3. Şi-un alt semn s’a arătat în cer: Iată, un Balaur mare, roşu ca focul, având şapte capete şi zece coarne; şi pe capete, şapte cununi împărăteşti.
4. Şi coada lui târa o treime din stelele cerului; şi le-a aruncat pe pământ. Şi Balaurul a stat înaintea Femeii care era să nască, pentru ca să-i înghită copilul când îl va naşte.
5. Şi ea a născut un Copil de parte bărbătească, Cel ce cu toiag de fier va să păstorească toate neamurile. Şi Copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său,
6. iar Femeia a fugit în pustie, acolo unde are ea loc pregătit de Dumnezeu, pentru ca acolo s’o hrănească timp de o mie două sute şi şaizeci de zile.
7. Şi război s’a făcut în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu Balaurul. Şi se războia Balaurul, şi îngerii lui;
8. şi el n’a răzbit, nici că locul lor s’a mai găsit în cer.
9. Şi aruncat a fost Balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana, cel ce pe toată lumea o înşeală – aruncat a fost pe pământ; şi îngerii săi aruncaţi au fost cu el.
10. Şi-am auzit un glas mare’n cer, zicând: „Acum s’a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce ziua şi noaptea-i pâra în faţa Dumnezeului nostru.
11. Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi prin aceea că viaţa până la moarte nu şi-au iubit-o.
12. Pentru aceasta bucuraţi-vă, ceruri, şi voi, cei ce locuiţi în ele! Vai vouă, pământule şi mare, căci diavolul a coborât la voi având mare mânie, fiindcă el ştie că puţină vreme are”.
13. Şi când Balaurul a văzut c’a fost aruncat pe pământ, a prigonit-o pe Femeia care născuse Pruncul.
14. Şi i s’au dat Femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare’n pustie la locul ei, acolo unde, departe de faţa şarpelui, este hrănită o vreme şi vremi şi-o jumătate de vreme.
15. Şi şarpele a aruncat după Femeie din gură-i apă ca un râu, ca s’o ia puhoiul.
16. Şi pământul i-a venit Femeii într’ajutor; că şi-a deschis pământul gura şi a’nghiţit râul pe care Balaurul îl aruncase din gura sa.
17. Şi Balaurul s’a aprins de mânie asupra Femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Iisus.
18. Şi a stat pe nisipul mării.

Tâlcuirea Apocalipsei de la Sfinții Părinți până în zilele noastre,

pr. Ioan Sorin Uscă

Femeia înveşmântată în soare indică limpede Biserica, îmbrăcată în Cuvântul Tatălui, Care este mai strălucitor decât soarele însuşi. Zicem că Biserica pătimeşte durere pentru fiecare din cei ce se nasc din apă şi din Duh, până când – aşa cum spune dumnezeiescul Apostol [Pavel] – Hristos va lua chip întru ei (Galateni 4, 19). Înghiţirea copilului încă de la naştere arată că diavolul pândeşte pe cei de curând născuţi în credinţă, pentru a nu ajunge aceştia la vârsta şi măsura lui Hristos.Imaginea e folosită de către Sfântul Pioniu, ce deplângea pe creştinii care, de teama chinurilor, au apostaziat: „Au intrat şi dintre fraţii creştini care de nevoie au fost siliţi (să se lepede), făcând plânset mare, încât în fiecare oră se auzea plângerea lor, mai ales din partea celor ce erau evlavioşi şi cu vieţuire frumoasă. Iar Pioniu, plângând, le-a spus: – Sunt pedepsit cu o nouă pedeapsă şi sfâşiat în bucăţi, văzând mărgăritarele Bisericii călcate în picioare de porci (cf. Matei 7, 8) şi stelele cerului trase spre pământ de coada balaurului, iar via pe care a sădit-o dreapta lui Dumnezeu, pustiită de mistreţi (cf. Psalmi 9, 13-14); iar acum o culeg cei ce merg alături de calea (vieţii).