Din Epistola sobornicească a Sf. Ap. Iacob(2, 14-26)

14. Ce folos, fraţii mei, dacă cineva zice că are credinţă, dar fapte nu are? Oare poate credinţa să-l mântuiască?
15. Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana zilnică
16. şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!, dar fără să le dea cele trebuincioase trupului, care-ar fi folosul?
17. Aşa şi credinţa: dacă nu are fapte, doar în ea însăşi e moartă.
18. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu din faptele mele îţi voi arăta credinţa mea.
19. Tu crezi că unul este Dumnezeu?: Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură…
20. Dar vrei tu să’nţelegi, omule uşuratic, că credinţa fără fapte este moartă?
21. Avraam, părintele nostru, oare nu din fapte a fost el îndreptăţit când l-a pus pe jertfelnic pe fiul său Isaac?
22. Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi că prin ele s’a desăvârşit credinţa
23. şi s’a plinit Scriptura care zice: Şi I-a crezut Avraam lui Dumnezeu, şi aceasta i s’a socotit ca dreptate; şi el a fost numit prieten al lui Dumnezeu.
24. Vedeţi că din fapte este îndreptăţit omul, şi nu numai din credinţă.
25. În acelaşi fel şi Rahab desfrânata: oare nu din fapte s’a îndreptăţit ea când i-a primit pe cercetaşi şi i-a scos afară pe altă cale?
26. Şi după cum trupul fără suflet este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.

Din Sfânta Evanghelie după Marcu (10, 46-52)

46. Şi au venit în Ierihon. Şi ieşind El din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu mulţime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea cerşind la marginea drumului.
47. Şi auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige şi să zică: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”
48. Şi mulţi îl certau, ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: „Fiule al lui David, miluieşte-mă!”
49. Şi Iisus, apropiindu-Se, a zis: „Chemaţi-l!” Şi l-au chemat pe orb, zicându-i: „Îndrăzneşte, scoală-te; te cheamă…”.
50. Iar orbul, lepădându-şi haina de pe el şi sărind în picioare, a venit la Iisus.
51. Şi l-a întrebat Iisus, zicându-i: „Ce voieşti să-ţi fac?” Iar orbul I-a răspuns: „Să-mi capăt vederea, Învăţătorule!”
52. Iar Iisus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit!” Şi îndată şi-a căpătat vederea şi-I urma lui Iisus pe cale.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,

Sfântul Teofan Zăvoratul

„Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?” Drumul către credinţă este pocăinţa. Ce spun oamenii care se pocăiesc? „Am păcătuit, n-am să mai fac. Nu voi mai păcătui, deci voi trăi potrivit poruncilor.” Întrucât pocăinţa nu încetează odată cu primirea credinţei, ci, împreunându-se cu ea, rămâne până la sfârşit, reiese că şi hotărârea aceasta – de a trăi potrivit poruncilor – rămâne în vigoare şi după primirea credinţei. De aceea, credinciosul, dacă a venit la credinţă pe calea cea dreaptă – pe calea pocăinţei, adică – este un râvnitor al plinirii poruncilor sau săvârşitor al faptelor bune. Credinţa îi dă cel mai puternic imbold spre a face aceasta; tot credinţa îi dă şi puterile harice trebuincioase, prin Sfintele Taine. Într-acest chip, credinţa ajută faptelor, iar faptele fac credinţa desăvârşită: căci până când omul nu împlineşte lucrul în care a crezut, credinţa nu este credinţă adevărată. Credinţa se vădeşte numai în fapte, şi nu numai se vădeşte, ci se şi întăreşte. Faptele lucrează, la rândul lor, asupra credinţei şi o întăresc.