Libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu ne cheamă la lucrare și la luptă. Și ar fi o mare minciună să îi spunem unui suflet aflat în căutare: “Du-te la biserică pentru că acolo vei găsi pacea.” Contrariul este adevărat. Ea le spune celor morți: “Du-te la biserică pentru că acolo vei simți durere adevărată pentru păcatele tale, pentru moartea ta, pentru păcatele și moartea lumii. Acolo vei simți o foame neostoită după adevărul lui Hristos. Acolo, în loc să te liniștești, te vei aprinde; în loc de pace, vei găsi trezvie; în loc să înveți înțelepciunea acestei lumi, vei deveni nebun pentru Hristos.”

Hristos ne-a dat două porunci: să îl iubim pe Dumnezeu și să iubim pe aproapele. Toate celelalte, chiar și poruncile conținute de Fericiri, sunt dezvoltări ale acestora două, care conțin în ele însele deplinătatea Veștii Bune a lui Hristos. Mai mult, viața pământească a lui Hristos nu este altceva decât descoperirea tainei iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui. În mare, acestea nu reprezintă numai adevărul, ci și măsura tuturor lucrurilor. Și este uimitor că adevărul lor se găsește numai în legătura dintre ele. Dragostea de om singură ne conduce pe calea oarbă a umanismului anti-creștin care, în cele din urmă, duce la respingerea omului ca individ și a iubirii pentru el în numele întregii umanități. Iarăși: dragostea pentru Dumnezeu fără cea pentru oameni este osândită: “Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede.” (1 Ioan 4, 20) Legătura dintre cele două porunci nu este doar o asociere între două adevăruri mărețe preluate din două lumi spirituale. Legătura lor este unirea a două părți ale unui singur întreg.

(Sf. Maria din Paris)

Pune, Doamne, dragoste-ntre frați…

să fim toți ca o brățară

care mâna-Ți înconjoară,

ca un brâu de piatră rară,

ca veșmântul Tău de in.

Să nu poată-a ne desparte

nici furtună și nici moarte,

ci, cum scrie-n Sfânta Carte,

să fim una pe deplin.

Pune, Doamne, dragoste-ntre frați…

când ne strângem la-nchinare,

cât vom fi de mulți sub soare,

fă-ne, Doamne, cu-ndurare,

o colibă și nu trei.

Nimeni să nu spună-acolo:

“sunt cu Pavel!”, “ sunt cu Apolo!”,

ci să fim de-acum încolo

ca un stol de porumbei.

Pune, Doamne, dragoste-ntre frați…

fă-ne Tu, o harpă vie,

ca, sub mâna Ta mlădie,

să-nălțăm o melodie,

toți de-același dor purtați.

Trupul Tău ce azi e-n lume,

cei numiți c-un singur nume,

să fim toți uniți, anume,

gata pentru a fi luați!

Pune, Doamne, dragoste-ntre frați!

(Costache Ioanid)