Acum am să-ți scriu ție! Ție, celui ce citești sau celui ce vei citi aceste rânduri. Îți scriu convins că vei fi având întrebări la care cauți răspunsuri. Îți scriu convins că vei fi făcând și tu ca mine comparații.

Eu m-am întrebat mereu: de ce cei buni suferă?; de ce mor degrabă și Dumnezeu îi scoate dintre noi?; cum oare îndură Hristos așteptarea întoarcerii celui rău la pocăință?; de ce creștinii nu mai au putere pe pământ?; oare nu trebuie să refacem un nou imperiu bizantin?; oare creștinii nu mai pot decât să viseze la zilele mărețe ale lui Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu? De ce românii/dacii, georgienii, azerii, afganii au fost mereu popoare mici și călcate în picioare de altele mai mari? Oare Israel e mai numeros? Ori Marea Britanie? Uitați-vă pe hartă și vedeți!

Am citit și am găsit răspuns la câteva din întrebări…dar mă revoltă. Nu vreau în ruptul capului să le accept. Spre exemplu: în adolescență, cineva (om bun) drag mie din familie a murit. Am crescut 5-6 ani cu întrebarea: „de ce?”. Am aflat răspunsul din cărți și din Biserică, dar nu accept…

Comparație: Într-o zi însorită de primăvară mă roagă soția să mergem la pădure să ne bucurăm de ceea ce Dumnezeu ne dă.

Ajungem în pădure, ne scăldăm un pic în atmosferă, ne trezim după două palme de vânt dulce pe obraz și începem să culegem viorele și ghiocei. Și, ca orice om, alegeam ce era mai mare și mai frumos. Soția se oprește și spune: „Îți dai seama, Mihai, că noi luăm  ce e mai frumos și ce este mai mare? Iar de cele mici și neînflorite nici nu ne atingem? Oare Dumnezeu nu face la fel cu noi, oamenii?”

Pentru o clipă am crezut că mă împărtășesc cu Dumnezeu!!!

Dacă eu aleg să RUP cele mai bune flori, …oare cum nu va lua Hristos pe cei mai buni?

Dacă eu nu mă îndur să rup florile cele mici și neîmplinite, ca să mai crească, …oare cum nu va lăsa Hristos oamenii ne-buni să mai crească?

Deci ai grijă! Că Dumnezeu este în toate! Până și într-un măr pe care îl mănânci, fie el din Grădina Raiului, fie din livezile de la Voinești!