Mama Sfântului Vasile cel Mare și a altor câțiva copii, cinstiți ca sfinți de către Biserică: Macrina, Petru al Sevastiei, Grigorie de Nyssa și Teosebia, diaconița, Sfânta Emilia este supranumită, pe bună dreptate, mama sfinților.

Puținele informații despre viața ei sunt prețioase. Înconjurată de oameni de calitate, oameni ai lui Dumnezeu, sămânța sădită în inima ei a rodit bogat. Tatăl ei, un martir al lui Hristos, soacra ei, femeie cuvioasă cu viață sfântă, soțul ei, Vasile cel Bătrân. Cei zece copii ai săi au crescut într-un câmp fertil și însorit de credința ortodoxă, învățând rugăciunea și devotamentul față de Biserică de la vârste fragede.

Când fiul ei, Naucratiu, moare subit la vârsta de 27 de ani, fiica ei cea mai mare, Macrina îi este sprijinul cel mai tare, amintindu-i că nu se cade unui creștin să jelească așa cum fac cei “care nu au nădejdea” (1 Tesaloniceni 4, 13) ce ne este nouă garantată de către Paștile Domnului.

După ce toți copiii ei ajung la vârsta maturității și pleacă de acasă, Macrina o îndeamnă să părăsească lumea. Astfel, după ce le împarte copiilor averea, eliberează slujitorii și pleacă amândouă pe o proprietate din Pont, pe malul Râului Iris, nu departe de locuința pustnicească a Sfântului Vasile. Împreună cu câteva dintre slujitoarele care aleg să o însoțească, Emilia întemeiază aici o mănăstire pentru femei.

Trăind în virtute mulți ani în această comunitate frumoasă neatinsă de mânie, invidie, ură sau mândrie, în post și sărăcie, cu multă rugăciune, petrecând în armonie, Emilia a ajuns la bătrânețe. Cei care i-au fost alături în ultimele zile de pregătire pentru “Paștile” ei au fost Petru și Macrina, copii cei mai apropiați inimii ei.

Ne-a rămas o fărâmă din rugăciunea ei dinaintea adormirii: “Ție, Doamne, Îți aduc zeciuală din roadele pântecelui meu. Să fie aceasta o jertfă bine-primită înaintea Ta pe care să o sfințești.”

În anul 375, după trecerea ei la Domnul, conform dorinței ei, a fost înmormântată alături de soțul ei în capela de pe moșia lor din Annesi.

În Rusia anului 1724, se naște, din părinți creștini, Timotei. După moartea timpurie a tatălui său, fiind în mare sărăcie, merge să lucreze la ţărani pentru a-şi câştiga pâinea zilnică. Anii pe care i-a petrecut în casa părintească până la înscrierea sa la Şcoala Teologică slavonă din Novgorod, în modestie, şi-au pus puternic amprenta asupra tânărului Timotei. Preferinţa pentru simplitate, simpatia faţă de oamenii din popor, sobrietatea în limbaj, toate s-au impregnat în fiinţa lui.

După absolvirea seminarului, este numit profesor de retorică, funcție pe care o ocupă timp de patru ani.

În 1758, intră în monahism, primind numele Tihon. Devine arhimandrit și egumen al Mănăstirii Jelticov, episcop-vicar al Novgorodului pentru un an de zile și, din 1763, episcop de Voronej și Eletk, o dioceză cu o populaţie răzleaţă şi pe jumătate păgână, pentru vreme de patru ani și jumătate. Contribuie însă semnificativ la dezvoltarea învățământului din zonă și se îngrijește să aibă în eparhia sa preoți competenți. Nevoinţele aspre, munca pastorală, grijile şi provocările pricinuite de eretici i-au şubrezit sănătatea.

Din această pricină, în 1768, se retrage la modesta mănăstire din Zadonsk, la 24 de kilometri de Voronej, pe malul Donului, pentru a-și petrece restul zilelor sale într-o nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, zidind Sfânta Biserică prin rugăciunile sale şi prin lucrările inspirate de Duhul Sfânt.

Ca și Sfânta Emilia, și Tihon a îngrijit sămânța sădită în inima sa, care, prin Harul lui Dumnezeu, a adus rod însutit.  Așa ne-a rămas de la el și frumoasa Rugăciune luată din pilda semănătorului: “Fiul lui Dumnezeu, Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai arătat pe pământ în trupul nostru smerit și ai semănat buna sămânță a credinței în țarina acestei lumi, îngrădește inima mea cu frica Ta, ca nu cândva, venind vicleanul, să răpească sămânța cuvântului Tău cea semănată întru mine […] ca să fac rodul credinței și să am parte cu aleșii Tăi.”

Pe 13 august 1783, Tihon se mută la Domnul și este înmormântat sub altarul Mănăstirii Bogoroditk.

Dacă-n vremile de aur credincioșii se-nmulțeau,
Era semn vădit acesta cât pe Domnul Îl iubeau.

Sigur, cel vrăjmaș din umbră prin cei mari i-a prigonit
Într-un fel atât de groaznic, ca pe Domnul lor iubit.

Totuși, sfinții-n fața morții rămâneau încrezători
Și din focul suferinței ei ieșeau biruitori.

Însă cred că-n vremea ceea prea mult sânge s-a vărsat,
De aceea Tatăl slavei de-ai Lui fii S-a îndurat.

Preasălbatica furie-a-mpăraților păgâni
Ajunsese pân’ la culme, deși se făceau minuni.

Altfel, la acea răscruce, peste-ntregul bizantin
Domnu-a rânduit să vină împăratul Constantin…

Mama lui, fiind creștină, cu iubire l-a-ndemnat
Să dea un decret de pace peste-ntregul lui regat.

Toți creștinii de-orice limbă au fost scoși din închisori.
De-atunci, noi trăim și astăzi visu-acelei sărbători.

De aceea, el rămâne pentru vecii câți mai vin
Unsul păcii, sfântul nostru, împăratul Constantin!…

Tu, acel ce prin minune îi porți numele frumos
Și-n deplină libertate Îl slujești azi pe Hristos,

Nu uita ce-amare lacrimi pân’ la tine s-au plătit,
Ce dureri și câte chinuri sfinții noștri-au suferit.

Întărește-te-n credință într-o lume de declin,
Să fii vrednic pe vecie de-al tău nume, Constantin!

(Gigi Gîrneață)

Ai făcut altar din două lemne
şi-ai legat iar cerul de pământ,
Te-ai făcut o punte peste stele,
legământ semnat în sânge sfânt.
A tremurat pământul de groaza
poverii ce-o purtai pe umeri goi;
Judecătorul şi-a rostit osânda:
Te-a legat de moarte cu un cui…

Iubind,
spre răsărit Tu ai întins o mână,
iar cealaltă s-a încleştat de-apus,
Coroană de sârmă înghimpată
ca gard peste frunte ţi-au pus.
Le-a fost frică de ce era după
Și dop de piatră la gură au adus…
Cuvintele şi-au revărsat ecoul
Dând piatra în lături
Fără vorbă,
Ai spus mai mult decât tot ce s-a spus!

(Ruben Bucoiu)