Postul menționat pentru prima dată în Biblie apare ca un mod specific de exprimare a remușcării și de implorare a iertării, când David s-a rugat pentru viața fiului său, primul născut al Batșebei (2 Regi 12). Scopul principal al postului, care putea fi și un exercițiu de „negare” a sinelui, după cum se menționează în Legea veche, este amintit și de Ezdra: „ca să ne smerim în fața Dumnezeului nostru” (8, 21). Isaia spune de asemenea că postul era un mijloc de smerire în fața lui Dumnezeu (Isaia 58). Totuși, Isaia, ca și alți profeți, spune că postul este un mijloc de a atinge un scop, dar pentru a fi eficient trebuie însoțit de pocăință sinceră.

Postul era și un mijloc de a atrage atenția asupra caracterului sobru al unei anumite zile sau al unui eveniment iminent, așa cum s-a întâmplat atunci când regina Izabela a ordonat ținerea unei perioade de post public înainte de procesul lui Nabot (3 Rg 21, 12). Aflăm din acest verset că autoritatea de a declara postul public revenea bătrânilor comunității, dar politicienii palatului puteau exercita și ei presiuni în acest sens. Perioadele de post erau, de asemenea, declarate atunci când o calamitate era pe cale să se întâmple, de exemplu declanșarea unui război (Judecători 20, 26; 1 Regi 7, 6; 2 Paralipomena 20, 3). Singura zi stabilită pentru post și menționată în Biblie era Kipur, Ziua Ispășirii (Levitic 16, 29-31), postul menționat în Faptele Apostolilor 27, 9. După distrugerea primului Templu, au fost fixate câteva zile de post (Zaharia 8, 19).

Moise a postit timp de patruzeci de zile (Ieșire 34, 28), așa cum a făcut și Iisus (Matei 4, 2). Estera a postit timp de trei zile și i-a îndemnat pe evreii din Suza să facă la fel, înainte de a fi primită de regele Artaxerxe (Estera 4, 16). Deși în textul din Iudita 4, 13 se menționează un post care a durat mai multe zile, de obicei postul se limita doar la 24 de ore. În sfârșit, postul era interzis în ziua de Sabat, precum și cu ocazia altor sărbători, pentru a nu se diminua bucuria zilei.

În zilele lui Iisus, postul nu era ceva neobișnuit (Lc 2, 37; Lc 18, 12; Mc 2, 18). Talmudul spune că postul era perceput ca un mijloc de ispășire pentru păcat sau chiar o cale de prevenire a lui. În tratatul talmudic Nedarim se indică obișnuința de a posti pentru comemorarea morții unui părinte sau a unui venerabil învățător. Postul era însoțit de rugăciuni, atât în spațiul public, cât și în cel particular. Cercetătorii subliniază faptul că în alte zone culturale din Orientul Apropiat, copiilor și chiar animalelor li se cerea să postească. În tradiția iudaică, copiii, femeile însărcinate și cele cu copii mici erau persoanele scutite de post.

Iisus a încurajat un anumit fel de a posti, care, potrivit versetelor din Daniel 10, 2-3 și 2 Regi 12, 16-20, precum și unor referințe din Talmud,pare să fi fost contrar practicilor comune. Persoana care postea nu trebuia să arate că face un sacrificiu postind: „Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi spală–ţi faţa, pentru ca nu oamenilor să te arăţi că posteşti, ci Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare.” (Matei 6, 17-18)

(după Hrana din timpurile biblice, de M. F. Vamosh)

Grea este lupta la care am fost chemat
Și amare sunt cuvintele celor dornici de prigoană
Ca pe un lucru nefolositor m-au privit
Și asemenea animalului ce are
meteahnă m-au socotit
La nimic nu am fost lăsat să nădăjduiesc
Căci ei, dorindu-și înălțarea, m-au
făcut una cu pământul
Dar eu de acolo, de jos, din adâncuri
am strigat către Tine
Iar Tu, Iubirea după care sunt nebun
glasului i-ai dat ascultare
Sădind în mine iubirea și răbdarea cea
întru nădejde.

Ca pe un fiu m-ai cinstit și suferința
mea ai ridicat-o
Încât cu sângele curgând sunt fericit
căci Te am pe Tine.

Chiar dacă-s prins și prin ură răstignit
Eu tot alerg la Tine pentru a-Ți cere a
lor iertare,
Căci numai așa pot să Te am, Iubirea mea
Iar cel ce nu iubește, iubit nu poate a fi.

Trăiesc, fiind mort în ochii lor
Prin dragostea cu care mă cuprinzi
Înaintez mereu prin greu, căci Tu îmi
dai puterea.

Nimic nu mă poate opri din fuga cea
spre Tine
Nimic nu mă poate învinge atâta timp
Cât atotputernicia Ta este cu mine.

Nu mă lăsa rătăcit în nădejde,
Ci asemenea spicului de grâu
Care împotriva tuturor furtunilor
Crește spre a hrăni oamenii
Înalță-mă și pe mine prin iubire spre a
Ta mărire.

(pr. Nicolae Răzvan Stan)

Din cădere am căzut și sunt în cădere
În păcat sunt și,în loc să mă îndrept
Mai rău m-am făcut.

Cu o pasăre rănită de crudul vânător
Care se apropie de pământ, mă asemăn
Și în loc să încerc a zbura către Tine
Am ales a cădea în țăpuș.

Din adâncul păcatului ce merge spre adânc
Te strig pe Tine, Adâncul iubirii
Rogu-Te, ajută-mă, să mă ridic la viață
Nu mă lăsa în singurătatea păcatului
Care înfricoșează sufletul meu
Ci mă înalță la bucuria Ta
Cel din urmă dintre cei aleși ai Tăi mă fă
Și cu iubirea cea sfântă mă învăluie.

Înlătură solzii păcatelor de pe ochii mei
Iar plânsul meu îl sfințește
Rupe legăturile picioarelor mele și
îndreptează-mi căile
Mâinile mi le spală, făcându-mă
vrednic de a-Ți îmbrățișa Sfânta Cruce
Mintea mea o spală de păcat și dă-mi
rațiunea Sfintei Scripturi
Curățește-mi inima și Te așază în ea
Sfințindu-i bătăile
Căci ce rost are să mai bată dacă Tu
ești departe?

Vreau să mă mântuiesc, Doamne
Și să răspund iubirii cu întreaga ființă
De aceea Te rog să-mi treci greșelile
Și să-mi dai adevărata cunoștință
Spre a dobândi bucuria vieții.

(pr. Nicolae Răzvan Stan)