DUHUL ADEVĂRULUI

Bisoca, 2012

La temelia a numeroase tulburări psihice stă păcatul, minciuna – o viaţă ambiguă, trăită în păcat – şi îndeosebi tăinuirea răului, refularea lui. Tot păcatul tăinuit produce mari tulburări interioare, ca un şarpe cuibărit la sân, care, inconştient, sfredeleşte necontenit la rădăcina minţii.

Dacă ascunderea gândurilor, a intenţiilor şi a faptelor rele este sursa a numeroase dezechilibre şi combustii interioare, care implicit se reflectă în comportament, antidotul acesteia nu poate fi decât destăinuirea, şi nu orice fel de mărturisire, ci o destăinuire sacramentală în Taina Spovedaniei. Ea este deopotrivă păstrătoare a secretelor şi inti­mităţilor omului, cât şi sacrament, vindecare a sufletului prin harul lui Dumnezeu.

AL DOILEA BOTEZ

Prin Botez suntem sădiţi asemenea unei mlădiţe în ogorul Bisericii în care sălăşluieşte Duhul Sfânt, Dătătorul de Viaţă. Şi astfel, seva, adică Duhul Sfânt trece în noi şi ne hrăneşte cu viaţa lui Dumnezeu, care este plinătate, lumină, bucurie. Dar este nevoie de asumarea botezului, este nevoie ca cel botezat să moară efectiv păcatului şi să trăiască pentru Dumnezeu. Este nevoie să ne asumăm ceea ce naşii noştri au spus în locul nostru la botez: Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi slujitorii lui… Mă unesc cu Hristos; cred Lui, ca unui Împărat şi Dumnezeu.  Atunci când după botez omul păcătuieşte, şi prin aceasta se înţelege orice lucru care-l desparte de Dumnezeu ca Centru al vieţii sale, omul se închide în individualitatea sa şi pierde sensul adevărat al vieţii, cufundându-se în neant. În loc să caute în Dumnezeu împlinirea aspiraţiei fundamentale spre fericirea care este înscrisă în adâncul inimii sale, omul îşi alege ca scop propria desfătare egoistă. Despărţindu-se de Dumnezeu, omul rupe şi legătura care-l uneşte cu ceilalţi oameni, păcatul fiind în mod esenţial dezbinare.

Poiana Mărului, 2012

Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Ceea ce trebuie să facă omul este să conştientizeze păcatul şi să se îndurereze pentru el, să înţeleagă că ceva minunat de frumos s-a rupt în fiinţa lui, că prin acordul său cu păcatul a înnăbuşit acel germene de viaţă ce i-a fost dăruit şi să-şi dorească întoarcerea, iertarea, îndreptarea. În acest moment, omul este pregătit pentru participarea la Sfânta Taină a Spovedaniei, unde preotul primeşte în mod văzut mărturisirea lui (în virtutea investirii date de Hristos ucenicilor lui: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi), iar în mod nevăzut Hristos, Doctorul sufletelor, stă acolo şi îl iartă, reprimindu-l în Biserică şi dându-i înapoi haina curată şi luminoasă a sufletului primită la botez.

CAPCANE ÎN CALEA MĂRTURISIRII

Nu am păcate însemnate

Dacă un om stă pentru mai mult timp închis într-o cameră, se obişnuieşte cu aerul stricat şi nu simte cât este de neplă­cut. Însă dacă intră cineva de afară, nu va putea răbda mirosul adunat acolo şi va ieşi îndată. Să răspundă cei care spun: „nu am păcate însemnate” dacă îl au pe Hristos în inima lor. Acestuia îi place să sălăşluiască în inimi curate.

De ce să ne mărturisim, când ştim că iarăşi vom păcătui?

Cum este mai bine: să zaci în noroiul mlaştinii duhovniceşti sau să te ridici după fiecare cădere şi să-ţi continui drumul înainte, cu nădejdea că poate odată vei putea ajunge la limanul statornic şi frumos al virtuţii? De îndată ce ai căzut, ridică-te! Ia-o de la capăt în fiecare zi! Pentru curăţirea întinării trupeşti Dumnezeu ne-a dat apa, iar pentru curăţirea întinărilor sufleteşti, Dumnezeu ne-a dăruit harul Sfintei Taine a Spovedaniei.

Amânarea spovedaniei în vederea aşteptării unor condiţii mai favorabile

Imaginarea unor condiţii favorabile, gen un părinte „sporit”, lume puţină, o stare a noastră interioară potrivită, etc. sunt ispite care încearca să ne împiedice să punem început unei vieţi noi în Hristos. Orice clipă de amânare ne poate fi fatală, moartea poate veni oricând. Iar dacă nu moartea, părerile noastre se pot schimba, ne putem pierde credinţa pe care am dobândit-o până în acest moment, continuând viaţa noastră într-o stare de nelucrare, fără nici un folos.

Capadocia, 2008

Ca un nobil mărinimos, discret, modest, curajos, elegant şi demn în purtări, spontan şi darnic în relaţiile cu ceilalţi ni Se înfăţişează Domnul nostru. E bine să ştim, deducând din parabola fiului risipitor, că dacă noi facem un pas către El, El face o sută înspre noi. E oricând gata să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, neroziile şi înstrăinările noastre, să Se bucure de întoarcerea păcătosului cu o bucurie nu mai puţin simplă, sinceră, naivă decât a păstorului care îşi află oaia pierdută ori a femeii care-şi găseşte drahma răzleţită în casă. Aceasta ne dă curaj şi nădejde deoarece constatăm că Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil straşnic al păcatelor noastre. Întocmai ca tatăl din parabola risipitorului, e la orice oră din noapte şi din zi dispus să ne primească, să ierte, să uite şi, prin urmare, să Se bucure şi să Se veselească, găsind chiar că-i nimerit să serbeze fără de zgârcenie şi de falsă pudoare blagoslovitul eveniment. Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la El: fără teamă, fără îndoială, cu nădejde şi încredere; cina e gata, uşile-s deschise, viţelul e mult şi gras, totu-i frumos orânduit. Să avem numai haină de nuntă, altfel spus: căinţă şi credinţă.

(Texte culese din Leacul uitat, Sf. Taină a Spovedaniei – Arh. Serafim Alexiev, Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti – Pr. Dr. Eugen Jurcă, Dăruind, vei dobândi – Nicolae Steinhardt)

PREGĂTIREA PENTRU SPOVEDANIE

După ce ne-am cercetat conştiinţa şi am descoperit cu durere cauzele îndepărtării noastre de la Izvorul Vieţii, să ne rugăm cu inimă înfrântă şi smerită ca Domnul să ne ierte şi să ne dea prin părintele nostru duhovnic cuvânt de învăţătură şi îndreptare.

CUM TREBUIE SĂ NE SPOVEDIM ?

• să ne amintim că am venit să primim vindecare şi că doctorul văzut este preotul, iar cel nevăzut Însuşi Hristos;
• să ne spovedim păcatele fără de amăgitoare ruşine;
• să nu ne dezvinovăţim, aruncând vina asupra altora;
• să nu ascundem voit nici unul dintre ele;
• să vorbim pe scurt, dar precis despre fiecare dintre păcatele noastre;
• să avem o sinceră dorinţă de îndreptare.

Munții Buzăului, 2009

Fericiţi cei cărora li s-au iertat păcatele…