Continuăm incursiunea în Istoria Bisericii cu partea a II-a subiectului Bizanțul.

Bizanț și bizantin este un nume pe care bizantinii nu l-au cunoscut niciodată. Ei își ziceau romani, și se mândreau cu aceasta:
limba greacă, dar nu numai aceasta, ci și limba siriană, cea coptă, cea armeană era limba obisnuită, atît pentru viața uzuală, cît și în biserică, și, începînd de la o anumită dată, în actele publice, de stat. Numele vechiului oraș elenic de pe strîmtori nu putea să fie pentru ei decît o amintire din școală a unei vechi realități păgâne, bună de dat uitării întrucît nu se mai lega de nimic actual. Dar a existat totuși o viață bizantină, a fost o artă bizantină, o literatură bizantină. Timp de lungi secole de apărare îndărătnică împotriva unei lumi barbare, mai puțin asimilate ca în Occident (dar totuși oarecum asimilată o data ce a trecut prin botezul ortodox), aflăm în aceste domenii forme speciale care nu pot fi confundate cu altele. Istoria vieții bizantine, Nicolae Iorga

Detalii despre Cercul de istorie