Recenzii

Cartea de față propune o incursiune inedită la nivelul personalității celui ce a fost, este şi va rămâne în conştiința națională a poporului nostru drept primul unificator al celor trei Ţări Române, cel care-i bate pe turci, voievodul Mihai Viteazul.
Ineditul se remarcă la nivelul abordării, lucrarea adresându-se publicului larg. Astfel, o pagină poate mult prea controversată a istoriei noastre se redeschide, Dan Lucinescu reuşind să surprindă, cu o deosebită măiestrie scriitoricească, ipostaze ale personalității voievodului – de la viața de familie şi cea de pe câmpul de luptă, până la gloria sa remarcată în marile cancelarii europene – fiind surprins, de asemenea, sfârşitul său tragic.

Ana Maria C.

Având drept pricipale surse de inspirație atât scrierile cronicarilor moldoveni, cât şi legendele locale, Dan Lucinescu reuşeşte, în cartea de față, realizarea unui amplu portret al voievodului Ştefan cel Mare.
Sunt prezetate, într-o manieră inedită, aspecte din viața şi domnia voievodului moldovean, a cărui personalitate a marcat hotărâtor şi destinul celorlalte Ţări Române – Valahia şi Transilvania.
Aşadar, lucrarea surprinde imaginea înălțătoare a unui bun diplomat, mare apărător al țării sale, a unui voievod ce luptă şi construieşte, în acelaşi timp, a cărui moarte a reprezentat un moment în care tristețea profundă s-a răspândit în întreaga societate, de la mitropolit la ultimul călugăr, şi de la înaltul boier la țăranul din bordeiul de la marginea pădurii.

Ana Maria C.

„Învățăturile…” reprezintă o carte cu suflare filocalica, o părticică din vistieria Ortodoxiei care relevă trăirea și păstorirea în duhul lui Hristos a domnului Neagoe Basarab, reper de smerită cugetare și înțelepciune.

Citind „Învățăturile..” amintirea și dorul de veșnicie pe care Duhul Sfânt le transmite prin spectrul ciclic, temporal, al veacurilor, asemenea unei chemări tainice care reînvie în sufletele noastre, învăluie sufletul cu o dulceață dublată de autenticitatea și gingășia graiului secolului al XVI-lea. Trăind într-o perioadă de înnoire a duhului, când învățătura părinților athoniți se propaaă și era asimilată din ce în ce mai personal, autentic și adevărat de inimile râvnitoare, „Învățăturile..” ilustrează un salt în timp și devin actuale prin puterea cuvântului evanghelic, care respiră atât prin rândurile materiale ale cărții, cât și printr-o energie imuabilă, pe care Cuvântul Hristos și-a pus pecetea originară.

Continua și smerita, dar dârza chemare spre pocăință, dragoste, dreptate, milostenie și asemănarea cu Hristos transformă această scriere într-o rugăciune din care se desprinde conștientizarea părtășiei cu sfinții din timpurile apuse, care veghează asupra noastră și ne îndeamnă permanent spre urcușul duhovnicesc și spre nevoința bineplacută Domnului: „Drept aceia vă aduc aminte, feții mei, să amestecați postul cu ruga, și cu post și plecată smerenie, și cu dragoste, iar Domnul nostru Iisus Hristos va amesteca toate bunătățile în cununile voastre.”

Iubirea și jertfa de sine pe care Neagoe Basarab le manifestă atât față de slugi, cât și față de boieri și de „coconi” izvorăsc din credința și trăirea, prin rugăciunea neîncetată și împlinirea poruncilor, a relației personale cu Hristos, Căruia I se supune în păstorirea înțeleaptă, echilibrată și cuvioasă a sufletelor într-o perioadă tulbure a amenințării otomane și a duhului lumesc, având în mod permanent pe altarul inimii sale Prototipul a toată virtutea și curata ocârmuire. Dăruirea și împlinirea voii dumnezeiești se manifestă ca un laitmotiv al acestor învățături, reiterând prin aceasta chemarea la iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele pentru dobândirea Duhului Sfânt și a vieții de veci în prezența și dragostea lui Hristos.

Așadar, cartea „Învățăturile..” merită să fie citită de creștin, pentru a lua aminte la mărturia voievodului care a trăit Împărăția cea cerească în Duhul Sfânt încă de pe pământ prin asumarea Crucii și urmarea lui Hristos, printr-o desăvârșită ascultate, ilustrând astfel un duh al epocii venit pe filiera bizantină, care s-a pogorât asupra domitorilor romani, monarhul aspirând spre împlinirea idealului monahal. Privind astfel spre sacru și spre profan asemenea dualității exprimate de cele două fețe ale lui Ianus în virtutea conservării unui echilibru între funcția în care a fost uns și originea și integritatea ființei sale pe care le armonizează cu finețe si sensibilitate a duhului, Neagoe Basarab lasă drept moștenire fiilor săi, printre care ne numărăm și noi, tradiția isihastă pe care o practică.

Sfinte Neagoe Basarab, roagă-te lui Dumnezeu pentru sufletele noastre!

Claudia P.

Medicina modernă a căutat îndelung să găsească un termen care să acopere toate problemele fizice, psihice ale omului luat la pauşal, adică tratat ca obiect de studiu în vederea găsirii unui diagnostic atotcuprinzător care să satisfacă pe oricine, măcar la auz. Şi alergând după o sintagmă potrivită, a găsit-o într-un final şi a denumit-o pompos „stres”. Dacă încercăm să ne aruncăm o privire pe definiţiile acestei sintagme înţelegem cât de departe şi de străină este abordarea medicinei faţă de suflet, iar vindecarea se lasă aşteptată în zadar…

Mesajul arhimandritului Simeon Kraiopoulos în cărţulia „Stresul” este unul simplu, direct şi răspicat şi anume că omul modern este într-o zbatere continuă intitulată „stres” căreia îi putem găsi leacul într-o altă zonă decât zona spre care suntem dirijaţi în mod curent. Faptul că autorul defineşte stresul ca o „pătimire umană” ne face să ne apropiem de miezul fierbinte al adevărului şi anume că starea de nemulţumire cotidiană a omului modern este cauzată de faptul că lucrurile îi ies aşa cum îşi doreşte, după raţionalul omenesc.

Tandemul aflat în opoziţie egoism-smerenie este de fapt punctul de plecare pentru dezlegarea acestui flagel cu care ne-am confruntat cu siguranţă cu toţii la un moment dat în viaţă. Autorul ne aşează de la început pe drumul potrivit pentru a înţelege ce-i cu stresul şi prinde din ideea Fericitului Augustin din Confesiuni, cum că răul nu există, acesta fiind de fapt lipsa binelui. Aşa cum pomul bun nu poate să producă roade rele (Matei VII, 18), nici răul nu se află în legătură cu binele, nefiind opusul acestuia, ci doar lipsa lui. Bunul Dumnezeu ne-a lăsat doar cele de folos şi le-a pus un nume: BINELE, iar RĂUL este lipsa celor bune. Atât de simplu !

Vindecarea începe când acceptăm că noi alegem să ne ataşăm de lucruri, de griji, de substanţa acestei lumi, uitând că Hristos ne-a arătat că „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” , dându-ne libertatea să alegem unde ne plasăm. Fie alegem cele de aici cu toate ce atrag ele, fie alegem gândul veşniciei cu urcuşul său duhovnicesc. Având mintea ocupată de grijile acestei lumi, cu target-urile sale zilnice, în acest vas tulbure nu mai este loc să încapă şi cele ale Duhului Sfânt. Copilul mic nu cunoaşte stresul pentru că el se încredinţează cu totul părinţilor săi, stresul îl au cei mari deîndată ce conştientizează responsabilitatea pe care o au pentru ei înşişi. Să piară lumea şi copilului mic nu-i pasă, pentru că părinţii îi zâmbesc, îl ţin în braţe, dar omul mare poartă singur totul asupra lui. Însă când se încredinţează în felul acesta Domnului, stresul dispare, pentru că Domnul se îngrijeşte de om chiar mai mult decât face un părinte faţă copilul său.

Stresul este inexistent, oamenii generând stresul prin atitudinea greşită faţă sine, faţă de ceilalţi, faţă de ce este în jur, dar în mod special faţă de Dumnezeu. Toate chinurile care ne tiranizează noi le creăm. Oricâte rele ne-ar face oamenii, nimic nu ne-ar afecta dacă nu ne-am preda acestora, dacă nu ne-am lăsa sinele propriu să fie rănit de acestea. Ce ne învaţă autorul este că toate slujesc omului, chiar şi cele rele lucrează pentru noi, dar pentru că nu le percepem corect, le lăsăm să ne rănească, să ne traumatizeze, să ne creeze angoasă şi stres.

O carte de citit !

George I.

Cu prea multă ușurință și pe nedrept alungăm poezia – acest prilej atât de lin pentru sporirea duhovnicească – din lecturile noastre cotidiene. Vă aduc, astfel, în atenție volumul poetului Ioan Alexandru, o personalitate mai puțin cunoscută în momentul de față, dar care a lăsat o puternică amprentă creștină asupra culturii românești, mărturisindu-L pe Hristos prin opera sa poetică unei generații de artiști și intelectuali români (dintre care îi amintesc pe Horea Paștina, Mihai Sârbulescu, Dan C. Mihăilescu) care îl cunoșteau prea puțin pe Hristos.

„Imnele iubirii”, volum publicat în 1983, explorează semnificația iubirii omului ca mișcare de la dezbărarea de patimi a sufletului până la plenitudinea devenirii sale. Efortul și jertfa necesare dezmorțirii duhovnicești : „De la Eros la Agape/Drum lung amețitor/Mârâie pe-aproape/Urâtu-i cel dintâi însoțitor” (Cale lungă) sunt însoțite însă mereu de promisiunea vederii frumuseții „celuilalt pământ”. Pe măsură ce omul iese din împresurarea patimilor asemenea omizii – „Umila șubredă făptură” (Omidă) – care își leapădă învelișul strâmt spre a se transforma în fluture – „Tot omidă-i fluturele dar mai puțină/În târșâitul ei care s-a-nchis/Și i-a crescut în spate de lumină/Ceva ce-aduce a uși de paradis”, el întrezărește cu ochii curați ai inimii lumina lui Dumnezeu. Întreaga creație zidită, de la luminătorii mari și mici la întinderile mărilor și pădurilor, apare în poezia lui Ioan Alexandru în așteptarea venirii lui Hristos iar frumusețea ei primenită se răsfiră prin anotimpuri până în adâncul omului: „Sînt frunzele atât de nemișcate/ Pământ și arbori au încremenit/ Și moartea ține de eternitate/ Prin învierea ce s-a săvârșit.”

Volumul este cu adevărat minunat și putem considera fiecare poezie în parte ca un cuvânt al zilei asupra căruia merită să cugetăm, cu atât mai mult cu cât structura însăși este simplă, și care ne ajută să ne întoarcem gândurile de pe potecile risipite pe care umblăm pe calea cea strâmtă a Învierii.

Aura P.

Recomand această carte pentru limbajul accesibil prin care autorul îl conduce pe cititor de la o dragoste intimă față de Dumnezeu și față de aproapele până la o dimensiune cosmică a ei, cuprinzând toată creația. Cuprinsul conține teme ca:

• Însușirile dragostei
• Păcatele împotriva dragostei
• Despre dragostea de Dumnezeu și aproapele

Alina M.

Autorul pleacă de la un adevăr pe care nu l-am descoperit decât de curând și încă nedeplin, acela că suntem prinși în latura necunoscută a sufletului nostru – subconștientul și inconștientul. Părintele ne îndrumă și ne îndeamnă cu stăruință să căutăm a scoate neîncetat la suprafață aceste adâncuri sufletești prin predarea continuă, de fiecare zi, în mâinile lui Dumnezeu.

M-am gândit să recomand mai departe această lucrare atunci când am citit că „de vreme ce Însuși Dumnezeu a venit pe pământ și a murit pentru mântuirea noastră, nu se poate ca omul să nu se mântuiască, să nu se sfințească…”, fiindu-ne pentru aceasta necesar să ne conștientizăm întregul suflet.

Elena B.

Lucrarea cercetătorului Bogdan Tătaru-Cazaban respiră o solidă formare academică și o cultură filosofică și teologică amplă, rostuită printr-o libertate interioară ce conferă textului atât autoritate, cât și o tulburătoare forță de interogație.

Adâncind gândirea filosofilor și teologilor din Antichitate și Evul Mediu, atingând cu noblețe și sfera exegeților contemporani, angelologia pe care autorul o descrie cu rafinată erudiție nu se definește printr-o suită de informații redundante, redate printr-o forma mentis aridă, ci printr-o maturitate a expresiei care problematizează, ridică mintea spre un nivel de înțelegere mai înalt a universului exterior și interior deopotrivă printr-o perpetuă stare de trezie și printr-un exercițiu de explorare, de cugetare și de adâncire a unor orizonturi policrome ale ființei umane în relație cu Celălalt, cu Diafanul, cu Liminalul.

Imortalizând o istorie a nevăzutului, a unei „ontologii a intermediarului”, cum frumos descrie Andrei Pleșu, capitolul al doilea, „Corpul îngerilor. Dileme patristice și medievale”, surprinde substanța dinamicii dintre sensibil și inteligibil pe care marii gânditori au încercat să o cuprindă într-o formă, însă, prin analogie cu Lupta lui Iacob cu Îngerul, când Cel din urmă trebuia să fie lăsat să plece până la ivirea zorilor pentru că omul nu putea purta întreaga manifestare a prezenței divine, corpul îngerului se sustrage de la o înțelegere exhaustivă, creând spațiul unei experieri a străvezimii frumuseții lui în relație personală.

O intuiție a expresiei angelice este foarte sensibil sugerată în capitolul „Cunoaștere și comuniune: angelologia părintelui Dumitru Stăniloaie”, unde ierarhia trăită, asumată drept „sobornicitate lăuntrică”, recuperează dimensiunea liturgică a acestor chipuri ale inteligibilului, accentuând relația directă, dialogul intim, lăuntric al îngerilor cu oamenii printr-o vocație iubitoare.

Această „teologie îndrăgostită” proprie misticii Sfântului Simeon Noul Teolog transpare din rândurile smerite și exigent ascetice în raport cu elanul hermeneutic personal, așa cum bine a observat Andrei Pleșu, ale lui Bogdan Tătaru-Cazaban și transfigurează isoria ierarhiilor cerești într-o poveste de dragoste între Dumnezeu și om.

Claudia P.