Din Epistola întâi către Corinteni a Sf. Ap. Pavel (13:4 – 14:5)

Fraților, dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre prorocii se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se va sfârși; pentru că în parte cunoaștem și în parte prorocim. Dar, când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu. Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. Căutați dragostea! Râvniți însă cele duhovnicești, dar mai ales ca să prorociți. Pentru că cel ce vorbește într-o limbă străină nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu; și nimeni nu-l înțelege, fiindcă el, în duh, grăiește taine. Cel ce prorocește vorbește oamenilor, spre zidire, îndemn și mângâiere. Cel ce grăiește într-o limbă străină pe sine singur se zidește, iar cel ce prorocește zidește Biserica. Voiesc ca voi toți să grăiți în limbi: dar mai cu seamă să prorociți. Cel ce prorocește e mai mare decât cel ce grăiește în limbi, afară numai dacă tălmăcește, ca Biserica să ia întărire.

Din Evanghelia după Matei (20:1-16)

Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția Cerurilor este asemenea unui om stăpân de casă, care a ieșit dis-de-dimineață să tocmească lucrători pentru via sa. Și, învoindu-se cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Și, ieșind pe la ceasul al treilea, a văzut pe alții stând în piață fără lucru. Și le-a zis acelora: Mergeți și voi în vie, și vă voi da ceea ce vi se cuvine. Iar ei s-au dus. Ieșind iarăși pe la ceasul al șaselea și al nouălea, a făcut tot așa. Ieșind pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alții stând fără lucru, și le-a zis: De ce ați stat aici toată ziua fără lucru? Zis-au lui: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit. Zis-a lor: Duceți-vă și voi în vie, și veți lua ceea ce vi se cuvine. Făcându-se seară, stăpânul viei a zis către îngrijitorul său: Cheamă pe lucrători și dă-le plata, începând de la cei din urmă până la cei dintâi. Venind cei din ceasul al unsprezecelea, au luat câte un dinar. Și venind cei dintâi, au socotit că vor lua mai mult, dar au luat și ei tot câte un dinar. Și după ce au luat, cârteau împotriva stăpânului casei, zicând: Aceștia de pe urmă au lucrat un ceas și i-ai pus deopotrivă cu noi, care am dus greutatea zilei și arșița. Iar el, răspunzând, a zis unuia dintre ei: Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare te-ai învoit cu mine un dinar? Ia ce este al tău și pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca și ție. Oare nu mi se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun? Astfel vor fi cei de pe urmă întâi și cei dintâi pe urmă; că mulți sunt chemați, dar puțini aleși.

Te las un pic la ciori, să te ciugulească, ca să vezi smerenia, să fugă mândria, să se smerească inima ta, să înveți ce este omul, să înveți pe „cunoaște-te pe tine însuți!”, să-i îndrăgești pe păcătoși, să nu judeci, chiar dacă vezi o soră păcătuind. Cum vei cunoaște boala firii, dacă nu te trezesc ciorile?