Din Epistola către Galateni a Sf. Ap. Pavel (2:21 -3:7)

Fraților, nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci, dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar. O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeți adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit? Numai aceasta voiesc să aflu de la voi: din faptele Legii primit-ați voi Duhul, sau din ascultarea credinței? Atât de fără de minte sunteți? După ce ați început în Duh, sfârșiți acum în trup? Ați pătimit atâtea în zadar? – dacă a fost în zadar, cu adevărat. Deci, Cel care vă dă vouă Duhul și săvârșește minuni la voi, le face, oare, din faptele Legii sau din ascultarea credinței? Precum și Avraam a crezut în Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate. Să știți, deci, că aceștia, care sunt din credință, sunt fii ai lui Avraam.

Din Evanghelia după Marcu (6:1-7)

În vremea aceea, a venit Iisus în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după El. Și, fiind sâmbătă, a început să învețe în sinagogă. Și mulți, auzindu-L, erau uimiți și ziceau: De unde are El acestea? Și ce este înțelepciunea care I s-a dat Lui? Și cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui? Oare nu este Acesta teslarul, fiul Mariei și fratele lui Iacov, și al lui Iosi, și al lui Iuda și al lui Simon? Și nu sunt oare surorile Lui aici la noi? Și se sminteau în privința Lui. Dar Iisus le zicea: Nu este proroc disprețuit decât în patria sa și între rudele sale și în casa sa. Și n-a putut să facă acolo nicio minune, decât că, punându-Și mâinile peste puțini bolnavi, i-a vindecat. Și Se mira de necredința lor. Și străbătea satele dimprejur învățând. Apoi a chemat la Sine pe cei doisprezece și a început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate.

În funcţie de credinţa mea, şi viaţa mea ia un anumit curs. Nu există bariere de netrecut sau predestinare, ci e un dinamism teandric (divino-uman): suntem împreună creatori cu Dumnezeu, ne croim drum în această viaţă şi, implicit, în cea viitoare. Dumnezeu nu poate de Unul singur să lucreze în viaţa noastră. Când a venit „în patria Sa” (Nazaret), Iisus „Se mira de necredinţa lor” şi „n-a putut acolo să facă nicio minune, decât că, punându-Şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat” (v. Marcu 6, 1-6). Sutaşul şi femeia cananeiancă, pe de altă parte, au primit tot ceea ce au cerut: „Fie ţie după cum ai crezut/ voieşti” (cf. Matei 8, 13 şi 28). Aşadar, Dumnezeu poate lucra în viaţa noastră după cum credem noi. Şi cum să credem? Răspunsul ni-l dă tot Evanghelia: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11, 24). Saltul de credinţă apare raţiunii omeneşti, prin prisma acestui verset, ca un salt în gol: păşesc prin aer, dar sub piciorul meu apare, la timp, puntea. Nu e mai întâi puntea pe care apoi să pun eu piciorul, ci gestul meu de a păşi îmi aduce puntea croită de Dumnezeu. Al meu e a păşi, a Lui e puntea ce-mi susţine pasul şi pe care o creează atunci, pentru mine, din „gol” (adică din nimic). Eu pun ceea ce este, El adaugă ceea nu este încă. Dacă ar fi mai întâi puntea, ar însemna ca Dumnezeu să-mi încalce libertatea, să hotărască El pentru mine. Or, El mă iubeşte atât de mult, încât nu vrea să creeze decât împreună cu mine, omul creat „după chipul Său”. E bucuria unei Persoane de a fi împreună cu altă persoană.