Psalmi
Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.

aşa grăieşte Domnul:

Din Epistola a doua către Corinteni a Sf. Ap. Pavel (12:20 -13:2)

Fraților, mă tem ca, nu cumva venind, să nu vă găsesc pe voi așa precum voiesc, iar eu să fiu găsit de voi așa precum nu voiți; mă tem adică de certuri, de pizmă, de mânii, de întărâtări, de clevetiri, de murmurări, de îngâmfări, de tulburări; mă tem ca nu cumva, venind iarăși, să mă umilească Dumnezeul meu la voi și să plâng pe mulți care au păcătuit înainte și nu s-au pocăit de necurăția și de desfrânarea și de necumpătarea pe care le-au făcut. A treia oară vin la voi. În gura a doi sau trei martori va sta tot cuvântul. Am spus dinainte și spun iarăși dinainte, ca atunci când am fost de față a doua oară, și acum, nefiind de față, scriu celor ce au păcătuit înainte și tuturor celorlalți că, de voi veni iarăși, nu voi cruța.

Din Evanghelia după Marcu (4:24-34)

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Luați seama la ce auziți: Cu ce măsură măsurați, vi se va măsura; iar vouă, celor ce ascultați, vi se va da cu prisosință. Căci celui ce are i se va da; dar, de la cel ce nu are, și ce are i se va lua. Și zicea: Așa este Împărăția lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânța în pământ și doarme și se scoală, noaptea și ziua, iar sămânța răsare și crește, însă el nu știe cum. Pământul rodește de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerișul. Și zicea: Cum vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu sau în ce pildă o vom închipui? Cu grăuntele de muștar care, când se seamănă în pământ, este mai mic decât toate semințele de pe pământ; dar, după ce s-a semănat, crește și se face mai mare decât toate legumele și face ramuri mari, încât sub umbra lui pot să se sălășluiască păsările cerului. Și cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul, după cum puteau să înțeleagă. Iar fără pildă nu le grăia; însă ucenicilor Săi le lămurea toate, deosebi.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

„Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ceea ce are i se va lua”.

Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate și că relațiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un do ut des [lat. îți dau ca să-mi dai] contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori și beneficiari pasivi.

Dumnezeu seceră și unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm inițiative. Atitudinea de: „parcă ce rău am făcut eu!”, „eu n-am făcut rău nimănui!”, „fac și eu ce pot!”, „dacă nu pot mai mult!” este – vorba lor – o atitudine de gură-cască și se află în contradicție cu parabola talanților și vădește că n-am înțeles cât de grav e păcatul de lenevire și cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul: Cerurile se cuceresc. Nici cât de grav, de stârnitor ni se cer efortul și năzuința spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuși.

Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieși din țara ta și din rudenia ta și din casa tatălui tău”, „Ia-ți crucea ta”, „Vino după Mine”, „Vegheați dar”, „Spălați-vă și curățați-vă!”, „Du-te și strigă”, „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă”. Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; (…) Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o rețin fleacurile, se ostenește în zadar și pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, și noi (…) ne spetim pentru niște blide ca și cum ar fi esențe (ca Marta)!