aşa grăieşte Domnul:
Din Epistola a doua către Corinteni a Sf. Ap. Pavel (9:12 – 10:7)
Fraților, slujirea acestui dar nu numai că împlinește lipsurile sfinților, ci prisosește prin multe mulțumiri în fața lui Dumnezeu; slăvind ei pe Dumnezeu, prin adeverirea acestei ajutorări, pentru supunerea mărturisirii voastre Evangheliei lui Hristos și pentru dărnicia împărtășirii către ei și către toți, se roagă pentru voi și vă iubesc pentru harul lui Dumnezeu, cel ce prisosește la voi. Iar lui Dumnezeu mulțumire pentru darul Său cel negrăit. Însumi eu, Pavel, vă îndemn, prin blândețea și îngăduința lui Hristos – eu, care de față sunt smerit între voi, dar, în lipsă, îndrăznesc față de voi – vă rog, dar, să nu mă siliți, când voi fi de față, să îndrăznesc cu încrederea cu care gândesc că voi îndrăzni împotriva unora care ne socotesc că umblăm după trup. Pentru că, deși umblăm în trup, nu ne luptăm trupește. Căci armele luptei noastre nu sunt trupești, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor. Noi surpăm iscodirile minții și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos, și gata suntem să pedepsim toată neascultarea, atunci când supunerea voastră va fi deplină. Judecați lucrurile așa cum se arată: dacă cineva are încredere în sine că este al lui Hristos, să gândească iarăși de la sine aceasta, că precum este el al lui Hristos, tot așa suntem și noi.
Din Evanghelia după Marcu (3:20-27)
În vremea aceea, a venit Iisus în casă și iarăși mulțimea s-a adunat, încât ei nu puteau nici pâine să mănânce. Și, auzind ai Săi, au ieșit ca să-L prindă, pentru că ziceau: Și-a ieșit din fire. Iar cărturarii, care veneau din Ierusalim, ziceau că are pe Beelzebul și cu domnul diavolilor alungă diavolii. Însă Iisus, chemându-i la Sine, le-a vorbit în pilde: Cum poate Satana să alunge pe Satana? Dacă o împărăție se va dezbina în sine, acea împărăție nu mai poate dăinui. Și dacă o casă se va dezbina în sine, casa aceea nu va mai putea să se țină. Și dacă Satana s-a ridicat împotriva sa însuși și s-a dezbinat, nu poate să dăinuiască, ci are sfârșit. Dar nimeni nu poate, intrând în casa celui tare, să-i răpească lucrurile, dacă nu va lega întâi pe cel tare și atunci va jefui casa lui.
Domnul nostru atrage atenţia că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Toţi cei ce au nevoie de curaj în lupta pe care o avem de săvârşit să-şi impulsioneze mai profund propria credinţă. Credinţa este izvorul curajului, iar pe aceasta iarăşi curajul o sprijină.
Se cuvine să ne referim mai pe larg la curaj, deoarece acesta este puterea noastră practică. Prin credinţă, recunoaştem viitoarea noastră restaurare şi nemurire. Împreună cu aceasta, însă, este necesară nevoinţa şi mărturisirea noastră practică. În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre care ne chinuiesc şi în cele provocate de însuşi diavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul. Produs al personalităţii noastre, el ne ridică la luptă şi veghere. Noi credem că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, Care ne-a chemat în oastea Sa. Cu voia noastră am luat hotărârea de a ne supune voii dumnezeieşti, pe care o punem în practică şi o consideram îndatorire.
Unelte ale voinţei şi forţe motrice sunt zelul şi curajul. Diavolul, întrucât cunoaşte acest lucru, încearcă să le paralizeze sub pretextul greşelilor şi al erorilor noastre. El mustră pentru fărădelegile săvârşite şi-l înfricoşează pe om ca un „avocat”: „Iată! Eşti un călcător de lege! Iarăşi te-ai arătat trădător! Nu eşti bun de nimic! De ce te mai străduieşti, de vreme ce eşti neputincios?”. Tot acest ciclu al vicleniei diavoleşti, mai cu seamă la cei necercaţi, provoacă decăderea fizică şi apatia, care este produsul descurajării. De aceea, nevoitorul are nevoie de multă luare aminte, ca să nu cadă în cursa „avocatului” diavol şi să-i fie paralizată activitatea, prin pretexte înşelătoare.
De vreme ce lupta pentru pocăinţă are, într-adevăr, multe aspecte, iar împotrivirile sunt multiple, este firesc, din pricina patimilor şi a obişnuinţelor care încă există şi lucrează, să se facă greşeli. Atunci, diavolul îl prezintă pe Dumnezeu ca judecător şi, prin urmare, călcătorul de lege (omul) devine de acum răspunzător. Acesta încetează să mai aibă îndrăzneală către Dumnezeu, de vreme ce este trădător, şi în acest fel îşi pierde curajul şi zelul, ajungând să-l stăpânească apatia.
0 Comments