Din Epistola a doua către Corinteni a Sf. Ap. Pavel (7:10-15)

Fraților, întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte. Că iată, însăși aceasta, că v-ați întristat după Dumnezeu, câtă sârguință v-a adus, ba încă și dezvinovățire și mâhnire și teamă și dorință și râvnă și ispășire! Întru totul ați dovedit că voi înșivă sunteți curați în acest lucru. Deci, deși v-am scris, aceasta n-a fost din pricina celui ce a nedreptățit, nici din pricina celui ce a fost nedreptățit, ci ca să ne învedereze la voi sârguința voastră pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. De aceea, ne-am mângâiat; dar, pe lângă mângâierea noastră, ne-am bucurat peste măsură mai ales de bucuria lui Tit, căci duhul lui s-a liniștit din partea voastră a tuturor. Căci dacă m-am lăudat înaintea lui cu ceva pentru voi, n-am fost dat de rușine; ci, precum toate vi le-am grăit întru adevăr, așa și lauda noastră pentru Tit s-a făcut adevăr. Și inima lui este și mai mult la voi, aducându-și aminte de ascultarea voastră a tuturor, cum l-ați primit cu frică și cu cutremur.

Din Evanghelia după Marcu (2:18-22)

În vremea aceea, ucenicii lui Ioan și ai fariseilor posteau și au venit și I-au zis Lui: De ce ucenicii lui Ioan și ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc? Și Iisus le-a zis: Pot, oare, prietenii mirelui să postească atâta timp cât este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile când se va lua mirele de la ei și, în acele zile, vor posti. Nimeni nu coase la haină veche petic dintr-o bucată de stofă nouă, iar dacă nu, peticul nou va trage din haina veche și se face o ruptură și mai rea. Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, iar dacă nu, vinul nou sparge burdufurile și vinul se varsă și burdufurile se aruncă; de aceea, vinul nou trebuie să fie pus în burdufuri noi.

Postitul înseamnă renunțare. Orice tip de renunțare provoacă, inevitabil, sentimentul lipsei, al foamei. (…) Senzația de foame care apare la orice formă de re­nunțare e, în mare măsură, de natură „psihologică” și nicidecum indiciu al unei lipse reale. Cine se observă cu atenție pe sine însuși și a ajuns pe deplin conștient de natura complexă a procesului de hrănire, acela va fi observat că în mâncat există un punct în care simțim în mod spontan că am mâncat „destul”, chiar și la o masă foarte moderată, Acest punct nu e identic cu saturarea, ci îl precedă. Sentimentul că „de fapt” am mai putea mânca ceva, rămâne. Tocmai aici trebuie să ne oprim, spune avva Macarie. Orice om echilibrat psihic și să­nătos se va opri în mod spontan din mâncat în acest punct și nu se va lăsa convins nici la insistențele celor­lalți să mănânce mai mult, nici chiar numai din pură politețe. (…)

Acest pas mic și aproape neobservat de la măsura lui „ajunge” la lipsa de măsură a lui „mai vreau” e punctul nevralgic al nebuniei/ lăcomiei pântecelui. Cine rămâne ferm pe poziție își va întări cu timpul puterea voinței – pentru că despre ea este vorba – până acolo încât nu va mai cădea pradă niciunei dorințe. Vai însă celui care cedează!