Din Faptele Apostolilor (4:23-31)

În zilele acelea, apostolii, fiind eliberați, au venit la ai lor și le-au spus câte le-au vorbit lor arhiereii și bătrânii. Iar ei, auzind, într-un cuget au ridicat glas către Dumnezeu și au zis: Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul și pământul și marea și toate cele ce sunt în ele, Care prin Duhul Sfânt și prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai zis: «Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat cele deșarte? Ridicatu-s-au împărații pământului și căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului și împotriva Unsului Său», căci asupra Sfântului Tău Fiu, Iisus, pe Care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, și Irod și Ponțiu Pilat cu păgânii și cu mulțimile lui Israel, ca să facă toate câte mâna Ta și sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie, și acum, Doamne, caută spre amenințările lor și dă robilor Tăi a grăi cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, întinzând dreapta Ta spre vindecare și săvârșind semne și minuni, prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus. Și, pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunați și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu.

Din Evanghelia după Ioan (5:24-30)

Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel Care M-a trimis pe Mine are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață. Adevărat, adevărat zic vouă că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care vor auzi vor învia. Căci, precum Tatăl are viață în Sine, așa I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine; și I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă mirați de aceasta; că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei care au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei. Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Meu, Care M-a trimis.

Vreau să mă apropii de Dumnezeu, să fiu cu El, să fac voia Lui. Cu toate acestea, căderile parcă sunt tot mai multe. Cu cât mă sforţez să fiu cu El, cu atât mai neputincios mă văd. Mai plin de patimă. Păcatul a corupt într-atât fiinţa mea încât, cu adevărat, „văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului” (Romani 7, 23). Văd, cu fiecare clipă, că „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Mai mult, inima e împietrită, ajung la un soi de nesimţire. Nici măcar nu-mi mai pare rău pentru greşelile făcute.

Într-o astfel de situaţie putem avea trei atitudini diferite, dintre care două nu duc nicăieri. Una dintre ele are ceva din „psihologia pozitivă”. (…)

Cealaltă atitudine extremă este atunci când accentul cade doar pe acest rău, pe această păcătoşenie a fiinţei mele. (…)

Care este cea de-a treia atitudine, cea de mijloc?

Ca om, am tendinţa de a cere lui Dumnezeu să vindece rana provocată de păcat precum se vindecă o boală în trup: să iau un medicament şi mă fac bine (e o viziune un pic magică). Rugăciunea, postul, spovedania, împărtăşania şi toate celelalte pot fi considerate, într-adevăr, „formule de tratament” pentru un suflet bolnav. Dar zbuciumul nu încetează, stările de iad continuă să mă copleşească. Sunt momente în care toată asceza are nuanţe sisifice. Ca-n legenda meşterului Manole, peste noapte se dărâmă în inima mea tot ceea ce părea că se construise bun la lumină. Pare că Dumnezeu e de neînduplecat, că nu doreşte să mântuiască sufletul meu cel pătimaş. Sunt ispitit să cred că, deşi Îl chem pe cât îmi stă în putinţă, El nu aude strigătul meu sau nu vrea să se milostivească. Ştiu că sunt de neînţeles căile Sale şi că gândurile Lui nu sunt precum ale noastre (cf. Isaia 55, 8), dar greu mă pot abţine să nu Îi reproşez că mă simt zvârlit în lume şi uitat.

După ani de zbateri, după numeroase căderi şi ridicări, am început să intuiesc o „ieşire” (sunt convins că e dar al lui Dumnezeu, nu un rezultat al sforţărilor mele). Am început să văd cum, dacă îmi asum acea stare de cădere, acel întuneric, dacă accept să-mi văd sufletul ca fiind deja osândit – ca şi cum Judecata a şi avut loc şi gust deja din pedeapsă –, atunci aflu un soi de pace neobişnuită. Păcatul, stricăciunea, neputinţa, suferinţa, rana sau oricum le-aş mai numi – sunt iadul din mine. Firea mea omenească e coruptă şi slabă, dar totuşi e a mea. Nu pot decât să-mi asum această fire, cu toată decăderea ei. Nu mă ajută deloc să caut vinovăţii la neamul din care m-am născut, la cei ce m-au smintit în viaţă sau la demonii care mi-au întins atâtea curse. Cu atât mai puţin, nu mă ajută dacă-L consider vinovat de ceva pe Dumnezeul de la Care am primit viaţă. Această viaţă, aşa cum este ea. Dimpotrivă, mă afund şi mai tare în iad dacă încerc ceva de acest gen. Singurul lucru de folos este să-mi asum toate cele rele ale mele ca fiind cu adevărat ale mele, să-mi asum condiţia de om căzut. Să mă consider singurul responsabil pentru felul în care arată viaţa mea. Să văd în tot greul din mine osânda binemeritată pentru răul săvârşit. Prin „osândă” înţeleg că eu nu mai sunt stăpân pe viaţa mea, ci altceva (o stare, o durere, o frică, o grijă) sau, mai exact, altcineva (diavolul) stăpâneşte peste mine. Este vorba despre acceptarea unei realităţi – starea de osândire, iar nu despre judecăţi exterioare sau despre închipuite ori exagerate vinovăţii. Cu cât ignor mai mult această condiţie a mea, cu atât îmi provoc mai multă suferinţă. Însă, dacă mă resemnez şi accept această judecată în trupul şi în sufletul meu, atunci, în mod paradoxal, aflu odihnă. E odihna celui ce este cu totul la pământ şi ştie că nu mai are unde să cadă. E liniştea celui ce a acceptat că a pierdut totul, că nu mai are nimic. Surprinzător, aici e locul în care se poate gusta din bucuria ce nu se mai ia de la noi. Căci pentru cineva care se vede cu totul lipsit, cu totul osândit, orice lucru primit, oricât de mărunt, orice clipă trăită îl bucură. Chiar şi aerul pe care-l respiră i se pare o mare binecuvântare. Când nu ai ce mânca şi eşti flămând de zile întregi, şi o coajă de pâine uscată e primită ca şi cum ar fi cel mai bun cozonac.

Prima întâlnire reală cu Dumnezeul Cel Viu, aici are loc propriu-zis, în iadul cel mai de jos al nostru. Vom vedea că Dumnezeu e acolo dintotdeauna, că ne aşteaptă răbdător: „De mă voi coborî la iad, de faţă eşti” (Psalmi 138, 8). Domnul este prezent tot timpul în viaţa noastră, noi nu suntem prezenţi în ea! Noi ne amăgim crezând că viaţa noastră este ceva sau altceva anume. Dar El ştie unde suntem, de fapt, şi acolo ne aşteaptă. Când nu mai dăm de El, înseamnă că ne-am înstrăinat de noi înşine. Căutăm alinare şi scăpare în alte părţi (inclusiv ne lăsăm cuprinşi de adicţii), dar am renunţat la a ne asuma viaţa noastră, cu toate ale ei. În loc să ne lepădăm de noi înşine de dragul Domnului, dezertăm din propria noastră viaţă, de dragul unor iluzii. Iadul lăuntric este o realitate şi, odată asumat, survine, firesc, următorul pas: asumarea iadului din ceilalţi. Dar asta deja e o lucrare pentru sfinţi.