Psalmi
Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.

aşa grăieşte Domnul:

Din Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov (3:1-10)

Fraților, nu vă faceți voi mulți învățători, știind că noi, învățătorii, mai mare osândă vom lua. Pentru că toți greșim în multe chipuri: dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să înfrâneze și tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi și trupul lor întreg. Iată, și corăbiile, deși sunt atât de mari și împinse de vânturi aprige, sunt totuși purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăște vrerea cârmaciului. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată, puțin foc, și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare și de păsări, de târâtoare și de vietăți din mare se domolește și s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl, și cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură ies binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie, frații mei, să fie acestea așa.

Din Evanghelia după Marcu (11:11-23)

În vremea aceea a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece. Și a doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit. Și văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo doar va găsi ceva în el; dar, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Și, grăind, i-a zis: De acum înainte nimeni în veac să nu mănânce rod din tine. Iar ucenicii Lui ascultau. Apoi au venit în Ierusalim. Și, intrând în templu, a început să dea afară pe cei care vindeau și pe cei care cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Și nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu. Și-i învăța și le spunea: Oare nu este scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile»? Voi însă ați făcut din ea peșteră de tâlhari. Și au auzit arhiereii și cărturarii. Și căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulțimea era uimită de învățătura Lui. Iar când s-a făcut seară, au ieșit afară din cetate. Dimineața, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Și Petru, aducându-și aminte, I-a zis: Învățătorule, iată, smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Deci, răspunzând, Iisus le-a zis: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.

În primele veacuri trăia un monah care ori de câte ori îl întreba egumenul lui „Cum îți merge cu sănătatea, frate?”, acela se plângea întotdeauna că era trudit de multă muncă. Auzind egumenul în fiecare zi aceeași plângere l-a întrebat într-o zi pe monah: „Ce fel de lucrare faci că te ostenești așa de mult, frate?”. Și monahul a răspuns: „Sfinte egumene, am atâtea munci în fiecare zi și noapte, încât numai puterile mele nu mi-ar ajunge pentru ele, dacă nu m-ar ajuta Dumnezeu:

Mai întâi, am doi șoimi, pe care încerc să-i țin legați și să-i îmblânzesc.

În al doilea rând, am doi iepuri, pe care îi păzesc să nu fugă.

În al treilea rând, am doi boi, pe care trebuie să-i supraveghez ca să lucreze.

În al patrulea rând, am un lup la care iau aminte să nu vatăme pe cineva.

În al cincilea rând, am un leu, pe care încerc să-l birui și în al șaselea rând, am un slăbănog, pe care trebuie întotdeauna să-l îngrijesc.”

(…) În al patrulea rând, lupul este limba mea, care pururea are nevoie de frâu, ca să nu muște pe vreun frate al meu cu osândirea și clevetirea, frate care este de față sau absent, sau poate a și murit. (…) Ce trebuie să fac eu cu această fiară, lupul pe care îl am în gura mea? Dar încă și asta, cum eu, părintele meu, să reușesc ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre limbă ca să nu spună mai mult sau mai puțin decât trebuie, ci pe toate să le spun cu cumpănă, ca să fiu drept fără mare osteneală. Nu spune Sfântul cântar să avem limba noastră ca să cântărim cuvintele noastre și să nu spunem nici mai mult, nici mai puțin, ci numai cele corecte cu acrivie? Fiindcă, dacă noi cântărim cu precizie și mare atenție aurul și alte lucruri, trebuie cu și mai mare atenție și precizie să luăm aminte la cuvintele noastre.