Nu-i de ajuns să spui că sunt scrise în Scriptură, nici să le explici desprinzând cuvintele unele de altele, nici sfâșiind frazele corpului Scripturilor de Dumnezeu insuflate, nici luându-le separat, lipsite de legătura în care se găsesc. Făcând așa, s-au introdus în viața noastră multe învățături greșite, diavolul convingându-i pe cei cu mintea trândavă să explice, în chip strâmb, tâlcul Scripturii, fie adăugând, fie lăsând la o parte cuvinte și astfel întunecând adevărul. Deci, nu-i de ajuns să spui că este scris în Scriptură, ci trebuie să citești tot contextul, pentru că, dacă vom tăia legătura și înrudirea cuvintelor între ele, se vor naște multe învățături rele. Că în Scriptură este scris: „Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13:1) și: „Și-a întors fața Sa ca să nu vadă până în sfârșit.” (Ps. 9:31) și: „Nu va cerceta Dumnezeu” (Ps. 9:33). Spune-mi: nu este Dumnezeu? Nu privește El la lucrurile de pe pământ? Cine ar suferi să spună sau să audă acestea, deși sunt scrise în Scriptură? Dar află cum sunt scrise! Scriptura spune: „Zis-a ce nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13:1). Cuvintele „Nu este Dumnezeu!” nu sunt gândirea și hotărârea Scripturii, ci a minții celui nebun. Scriptura n-a spus ce gândește ea, ci a vestit gândirea altuia. Și, iarăși, Scriptura spune: „Pentru ce a mâniat necrediniciosul pe Dumnezeu? Că a zis în inima lui: „Dumnezeu a uitat, Şi-a întors faţa, ca pân’ la urmă să nu mă vadă…” (Ps. 9:31-33) Și aici, iarăși, Scriptura arată judecata unui om necredincios și stricat. La fel obișnuiesc să facă și doctorii: le spun celor sănătoși greșelile pe care le-au săvârșit cei bolnavi, trupește sau sufletește, ca să-i facă mai cu luare-aminte. Credința este sănătatea sufletului, iar necunoașterea lui Dumnezeu este cea mai cumplită boală. De aceea, Scriptura ne arată cuvintele celor necredincioși nu numai cu scopul de a le auzi, ci și pentru a ne feri de ele. Ne spune ce a zis cel nebun, ca tu să te înțelepțești și să-i primești cuvântul. Ne spune ce a zis cel necredincios, ca tu să fugi de necredință. Nu trebuie, așadar, să ciuntești textul Scripturii, ci să-l dai întreb, așa cum este el și fără să-i adaugi ceva. […] De aceea, nu trebuie să rostim fără socoteală cuvintele Scripturii, ci să cunoaștem și persoanele despre care vorbesc Scripturile. Iarăși, mulți care rostesc alte cuvinte ale Scripturii nu strică textul, însă adaugă ceea ce nu-i scris în text. Așa este viclenia diavolului, introduce învățăturile lui pierzătoare, fie adăugând, fie eliminând, fie stricând, fie schimbând textul Scripturii. […] Nu trebuie să luăm la întâmplare cuvintele Scripturii, nu trebuie să le scoatem din contextul lor, nici să desprindem legătura dintre ele, nici să le luăm lipsite de ajutorul cuvintelor ce le urmează sau le preced, ca să nu le stricăm și să le falsificăm. N-ar fi absurd oare ca, la tribunal, cei care judecă pricini omenești să aducă în justiție toate temeiurile: locul, timpul, cauzele, persoanele și alte nenumărate pricini, iar când este vorba de luptele ce ne stau în față pentru viața veșnică, să aducem la întâmplare temeiurile Scripturilor? Nimeni nu citează la întâmplare o lege împărătească; dimpotrivă, dacă nu spune timpul când a fost dată legea și nu-l arată pe cel care a dat-o, dacă nu o citează exact și integral, este pedepsit și osândit cu mare asprime, iar noi, când cităm nu o lege omenească, ci pe aceea coborâtă de sus, din ceruri, putem fi oare atât de nepăsători, încât să despărțim membrele și părțile Scripturii? O astfel de purtare este vrednică oare de apărare și iertare?

(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ana, preluat din „Despre citirea Sfintei Scripturi”)