aşa grăieşte Domnul:

Din Prorocia lui Iezechiel (1:1-20)

1. Şi a fost că în cel de al treizecilea an, în luna a patra, în cea de a cincea zi a lunii, eu mă aflam în mijlocul celor robiţi, la râul Chebar; şi cerurile s’au deschis şi am văzut vedenia lui Dumnezeu.
2. În cea de a cincea zi a lunii a patra, în cel de al cincilea an al înrobirii regelui Ioiachim,
3. fost-a cuvântul Domnului către Iezechiel, fiul lui Buzi, preotul, în ţara Caldeilor, la râul Chebar; acolo a fost peste mine mâna Domnului.
4. Şi m’am uitat; şi, iată, un vânt-vârtej venea dinspre miazănoapte, şi un nor mare într’însul, şi strălucire împrejuru-i şi foc sclipitor, iar în mijlocul lui ca şi cum ar fi fost o arătare de chihlimbar în mijlocul focului, şi strălucire într’însa.
5. Şi în mijloc, ca o asemănare de patru făpturi vii; şi aceasta era înfăţişarea lor: asemănare de om le era pe deasupra.
6. Şi fiecare avea patru feţe, şi fiecare avea câte patru aripi.
7. Picioarele le erau drepte, iar labele picioarelor le erau întraripate; şi scântei erau, ca arama lucitoare, iar aripile le erau uşoare.
8. Sub aripi, în cele patru laturi ale lor, era o mână de om.
9. Feţele lor şi aripile lor, ale celor patru, erau ţinându-se una de alta; şi feţele celor patru nu se întorceau când ele umblau, ci fiecare umbla avându-şi faţa înainte.
10. Iar asemănarea feţelor lor: o faţă de om, o faţă de leu la dreapta celor patru, o faţă de viţel la stânga celor patru şi o faţă de vultur la toate cele patru.
11. Cele patru îşi aveau aripile întinse deasupra; la fiecare, două aripi erau împreunate una cu alta, iar două le acopereau trupurile pe deasupra.
12. Şi fiecare mergea drept înainte; oriîncotro mergea vântul, mergeau şi ele, şi nu se întorceau.
13. În mijlocul făpturilor vii era o înfăţişare ca a unor cărbuni de foc aprins, ca o înfăţişare de făclii învârtindu-se printre făpturile cele vii; şi strălucire de foc, iar din foc ieşea fulger.
14. Şi făpturile vii mergeau şi se întorceau alergând, ca o vedere de fulger.
15. Şi m’am uitat; şi, iată, cele patru aveau [fiecare] o roată pe pământ, în apropierea celor patru făpturi vii.
16. Înfăţişarea roţilor era ca o înfăţişare de crisoberil; cele patru aveau aceeaşi înfăţişare; iar după lucrarea lor erau ca şi cum ar fi fost roată’n roată.
17. Ele înaintau în toate cele patru laturi ale lor, şi’n timpul mersului nu se învârteau;
18. nici obezile nu li se învârteau; şi erau înalte; şi le-am privit, şi obezile celor patru erau pline de ochi de jur-împrejur.
19. Când mergeau făpturile cele vii, mergeau şi roţile odată cu ele; şi când făpturile cele vii se ridicau de la pământ, se ridicau şi roţile.
20. Ori încotro se întâmpla să fie norul, acolo era şi vântul gata să meargă; roţile mergeau şi se ridicau odată cu făpturile vii, căci duh de viaţă era în roţi.

Din Cartea Ieșirea (1:1-20)

1. Iată numele fiilor lui Israel veniţi în Egipt împreună cu Iacob, tatăl lor – fiecare cu toată casa sa:
2. Ruben, Simeon, Levi şi Iuda,
3. Isahar, Zabulon şi Veniamin,
4. Dan, Neftali, Gad şi Aşer.
5. Iosif se afla mai demult în Egipt. Dar sufletele odrăslite din [coapsele lui] Iacob erau, de toate, şaptezeci şi cinci.
6. Apoi Iosif a murit, precum şi toţi fraţii săi şi toţi cei din vremea aceea.
7. Iar fiii lui Israel s’au prăsit în număr mare şi s’au tot înmulţit şi-au tot crescut şi au devenit foarte puternici; se umpluse ţara de ei.
8. Atunci s’a ridicat peste Egipt un alt rege care nu-l cunoscuse pe Iosif.
9. Acesta a zis către poporul său: „Iată că neamul fiilor lui Israel e mult mai numeros şi mult mai puternic decât noi.
10. Haideţi dar să luăm împotrivă-le măsuri iscusite, în aşa fel încât să nu se mai înmulţească; altfel, la vreme de război se vor uni şi ei cu vrăjmaşii noştri, ne vor birui şi-apoi vor ieşi din ţară”.
11. Şi astfel au pus peste ei vătafi de corvoadă, pentru ca prin munci grele să le facă viaţa grea; şi i-au zidit lui Faraon cetăţi-grânare: Pitom şi Ramses şi On, adică Iliopolis.
12. Dar cu cât erau mai apăsaţi, cu atât ei se înmulţeau şi deveneau mai puternici, aşa că pe Egipteni i-a prins groaza de fiii lui Israel.
13. Ca atare, Egiptenii îi puneau pe fiii lui Israel la muncă silnică
14. şi le făceau viaţa amară prin lucrări grele: la frământatul lutului, la cărămidărie şi la tot felul de munci pe câmp; aşadar, prin orice fel de muncă la care-i sileau cu străşnicie.
15. Apoi regele Egiptului le-a grăit moaşelor evreice, dintre care una se numea Şifra şi alta Pua,
16. şi le-a zis: „Când moşiţi la evreice, luaţi seama când sunt să nască: de va fi băiat, omorâţi-l; iar de va fi fată, s’o cruţaţi”.
17. Moaşele însă s’au temut de Dumnezeu: ele n’au făcut precum le poruncise regele Egiptului, ci i-au lăsat pe băieţi în viaţă.
18. Atunci regele Egiptului le-a chemat pe moaşe şi le-a zis: „De ce-aţi făcut voi lucrul acesta, de i-aţi lăsat în viaţă pe băieţi?”
19. Moaşele i-au răspuns lui Faraon: „Femeile evreice nu sunt ca egiptencele; ele nasc înainte de a le veni moaşele”.
20. Iar Dumnezeu le-a făcut bine moaşelor; poporul [lui Israel] se înmulţea şi foarte se întărea.

Din Cartea lui Iov (1:1-12)

1. A fost cândva în ţinutul Uz un om pe care-l chema Iov; acesta era un om adevărat, neprihănit, drept, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de tot lucrul rău.
2. Şapte feciori şi trei fete i s’au născut.
3. Avea o turmă de şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de asine păscătoare, precum şi mulţime mare de slugi; avea tot ce poate să aibă un om pe pământ; şi omul acesta era cel mai de seamă din tot ţinutul Soarelui-Răsare.
4. Feciorii lui, adunându-se unul la altul, făceau pe rând ospeţe’n fiecare zi, aducându-le şi pe cele trei surori ale lor să mănânce şi să bea împreună cu ei.
5. Iar când se isprăveau zilele ospăţului, Iov îi chema şi-i supunea curăţirii; şi sculându-se dis-de-dimineaţă aducea pentru ei jertfe, după numărul lor, şi un viţel pentru păcat, pentru sufletele lor, căci zicea Iov: „Nu cumva feciorii mei să fi gândit în cugetele lor ceva rău asupra lui Dumnezeu”. Aşa făcea Iov în toată vremea.
6. Şi iată că’n ziua aceea când îngerii lui Dumnezeu au venit la’nfăţişare înaintea Domnului, împreună cu ei a venit şi Diavolul.
7. Atunci Domnul i-a zis Diavolului: „Tu de unde ai venit?” Şi răspunzând Diavolul, a zis către Domnul: „Dac’am dat un târcol pământului şi-am hoinărit prin cele de sub cer, iată-mă şi aici!”
8. Iar Domnul i-a zis: „Luat-a cugetul tău în seamă şi pe robul Meu Iov?, că dintre pământeni nu-i nici un om ca el, neprihănit, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de tot lucrul rău?”
9. Iar Diavolul, răspunzând în faţa Domnului, a zis: „Oare pe degeaba îl cinsteşte Iov pe Dumnezeu?
10. Oare n’ai făcut tu gard ocrotitor împrejurul curţii lui şi’mprejurul casei lui şi’mprejuru-a tot întinsul bunurilor lui? oare nu tu ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi ai făcut ca turmele lui să umple pământul?
11. Dar ia întinde-ţi mâna şi atinge-te de tot ce are, şi să vedem dacă nu cumva o să te blagoslovească drept în faţă…”.
12. Atunci Domnul i-a zis Diavolului: „Iată, toată avuţia lui o dau pe mâna ta; numa’ de el să nu te atingi.” Iar Diavolul a plecat din faţa Domnului.

Extrase

XXVI. Dreapta-socotință

Dreapta-socotință este adevărata cunoaștere de sine. Dreapta-socotință este temeinică înțelegere a voii dumnezeiești în toată vremea, în tot locul și în tot lucrul, aflându-se numai în cei curați cu inima, cu trupul și cu gura. Dreapta-socotință este conștiință neîntinată și simțire curată.

Tot războiul drăcesc ce se ridică în noi vine din aceste trei pricini: nepurtarea de grijă, mândria și pizma dracilor.

În toate lucrurile noastre cele după Dumnezeu dracii ne sapă trei gropi. Întâi se luptă ca să ne împiedice a face binele; apoi, dacă îi biruim, se luptă ca nu după Dumnezeu să se facă acel bine; iar după ceu dau greș și întru aceasta, ne fericesc că în toate după Dumnezeu petrecem.

Nimeni pentru evanghelicele porunci să nu pună înainte neputința: că sunt suflete care și mai presus decât poruncile au lucrat. Și te va pleca negreșit cel ce pe aproapele mai mult decât pe sineși a iubit și dânsul sufletul și-a pus.

Iată virtuțile preabune pentru toți: ascultarea, postirea, lacrimile, mărturisirea, tăcerea, smerenia, privegherea, bărbăția, nepomenirea răului, frățietatea, blândețea, negrija lumii, neîmpătimirea.

Una este purtarea de grijă a lui Dumnezeu și alta sprijinirea, alta păzirea și alta mila lui Dumnezeu, și alta mângâierea. Purtarea de grijă se arată în toată zidirea; sprijinirea, numai în cei ce cred; păzirea, în cei ce cred cu credință adevărată; mila, în cei ce sunt robii Lui; iar mângâierea, în cei ce Îl iubesc.

Se întâmplă uneori ca ceea ce unuia îi este doctorie, altuia să îi fie otravă; dar se întâmplă uneori ca același lucru dat aceluiași om la vremea potrivită să-i fie doctorie, iar la vremea nepotrivită să-i fie otravă.

Dacă se va sălășlui în noi Cel ce întoarce marea în uscat, atunci și Israelul nostru, adică mintea, negreșit va trece marea fără a fi bătută de valuri și va vedea pe egipteni încecați în apa lacrimilor. De se va scula în noi Dumnezeu prin făptuire, risipi-se-vor vrăjmașii Lui.

Maica curviei este lăcomia pântecelui, iar a nepurtării de grijă, slava deșartă; fiicele acestora sunt întristarea și mânia.

Născătoarele tuturor relelor sunt plăcerea și viclenia: cel ce le ține în sine nu va vedea pe Domnul.

Răutatea sau patima nu se află în chip firesc în firea noastră, căci Dumnezeu nu este ziditor al patimilor; însă virtuți firești, de Dânsul făcute, se află multe în noi: milostenia, fiindcă și păgânii sunt milostivi; dragostea, căci și animalele plâng pentru pierderea vreunuia dintre ai lor; credința, căci toți în noi înșine o naștem; nădejdea, căci întotdeauna spre cele mai bune nădăjduim. Deci, dacă, precum am dovedit, firească virtute este dragostea în noi, și este legătură și plinire a Legii, înseamnă că nu departe de fire sunt virtuțile. „Mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru iubire, care este legătura desăvârşirii.” (Coloseni 3:14) „Iubirea nu-i face rău aproapelui; aşadar, iubirea e plinirea legii.” (Romani 13:10)

Când ne sunt puse înainte două rele, se cuvine să-l alegem pe cel mai mic. 

Nu este cu putință ca toți nepătimași să se facă, dar ca toți să se mântuiască și cu Dumnezeu să se împace este cu putință. „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.” (1 Timotei 2:3-4) „În numele lui Hristos vă rugăm: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20)

Înainte-mergătoarele a toată lucrarea duhovnicească sunt vrerea noastră și dorul cel preabun, care prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu se nasc în noi.

Este deznădejde ce vine din mulțimea păcatelor și dintr-o conștiință încărcată când sufletul de mulțimea rănilor sale este copleșit. Și este deznădejde ce din mândrie și din părere de sine vine asupra noastră, când socotim că nu merităm căderea ce ni s-a întâmplat.

În toate lucrurile și purtările tale ai grijă ca ele să se săvârșească cu adevărat după Dumnezeu. Dacă noi ne apucăm de vreun lucru oarecare, ori mare, ori mic, și din lucrarea lui nu câștigăm în suflet mai multă smerenie decât am avut, pare-mi-se că lucrul acela nu după Dumnezeu l-am lucrat.

Când vedem pe vreunii întru Domnul iubindu-ne, către aceia mai tare să ne ferim de îndrăzneală: că nu este nimic care să poată risipi dragostea și stârni ura, precum îndrăzneala. Cu prietenii tăi cu cucernicie umblă; că de multe ori, cu pricina dragostei, leapădă sufletul frâul păzirii.

Este un drac care când ne culcăm în pat, vine la noi și cu viclene și întinate aduceri-aminte ne săgetează ca, din lenevire, la rugăciune neridicându-ne, nici împotriva lui înarmându-ne, în întinate cugete să adormim și astfel și întinate visuri să avem.

Obișnuința binelui naște frica [de Dumnezeu]; frica naște  paza poruncilor; paza poruncilor este semn al dragostei, iar începutul dragostei naște mulțime de smerenie, iar câștigarea acesteia este plinirea dragostei, adică desăvârșita sălășluire a lui Dumnezeu în cei curați cu inima.