aşa grăieşte Domnul:

Din Prorocia lui Isaia (49:6-10)

6. şi Mi-a zis: – Mare lucru-i pentru Tine că Te numeşti Fiul Meu, ca să întăreşti seminţiile lui Iacob şi să-i întorci pe cei împrăştiaţi ai lui Israel; iată, spre legământ Te-am dat unui neam şi neamurilor spre luminare, ca să fii spre mântuire pân’ la marginea pământului.
7. Aşa zice Domnul Cel ce te-a izbăvit, Dumnezeul lui Israel: – Sfinţiţi-L pe Cel care-Şi dispreţuieşte viaţa, pe El, Cel ce este urât de neamurile care sunt sclavele domnilor; regi îl vor vedea şi principi se vor scula şi de dragul Domnului I se vor închina; căci plin de credincioşie e Sfântul lui Israel, şi Eu pe Tine Te-am ales.
8. Aşa grăieşte Domnul: – La vreme potrivită Te-am ascultat şi’n zi de mântuire ţi-am ajutat; Te-am plăsmuit şi neamurilor Te-am dat spre legământ ca să pui pământu’n rânduială şi moşteniri pustiite să moşteneşti,
9. spunând celor din legături: „Ieşiţi!”; şi celor din întuneric: „Arătaţi-vă!” Hrăniţi vor fi în căile lor, păşunea lor va fi pe toate cărările.
10. Nu vor flămânzi, nici vor înseta şi nici căldura sau soarele îi vor lovi, ci Acela care-i miluieşte îi va alina şi prin izvoare de apă îi va mâna.

Din Cartea Facerii (31:3-16)

3. Atunci Domnul a zis către Iacob: „Întoarce-te în ţara părinţilor tăi, la neamurile tale, şi Eu voi fi cu tine!”
4. Trimiţând deci Iacob, le-a chemat pe Rahela şi pe Lia la câmp, unde erau turmele
5. şi le-a zis: „Văd eu pe faţa tatălui vostru că el mă priveşte altfel decât mai ieri şi alaltăieri; dar Dumnezeul tatălui meu era cu mine.
6. Voi înşivă ştiţi că eu l-am slujit pe tatăl vostru cu toată inima;
7. dar tatăl vostru m’a înşelat şi de zece ori mi-a schimbat simbria; Dumnezeu însă nu i-a îngăduit să-mi facă rău:
8. când el zicea: Cele pestriţe să-ţi fie simbria!, toate oile fătau miei pestriţi; iar când zicea: Cele vărgate să-ţi fie simbria!, atunci toate oile fătau miei vărgaţi.
9. Şi aşa a luat Dumnezeu toate vitele de la tatăl vostru şi mi le-a dat mie.
10. Şi a fost că odată, la vremea când intrau oile’n călduri, mi-am ridicat ochii şi am văzut în vis: şi iată că ţapii şi berbecii care săreau pe capre şi pe oi erau vărgaţi şi bălţaţi şi cenuşii.
11. Iar îngerul Domnului mi-a grăit în vis: – Iacobe! Şi eu am răspuns: – Ce este?
12. Zis-a El: – „Ridică-ţi ochii şi vezi: toţi ţapii şi berbecii care sar pe capre şi pe oi sunt vărgaţi şi bălţaţi şi cenuşii; căci Eu am văzut tot ce ţi-a făcut ţie Laban.
13. Eu sunt Dumnezeul Cel ce ţi s’a arătat în Betel, unde Mi-ai turnat untdelemn pe stâlp şi unde Mi-ai făcut făgăduinţă. Acum ridică-te deci, ieşi din ţara aceasta şi mergi în ţara ta de naştere, şi Eu voi fi cu tine”.
14. Atunci Lia şi Rahela i-au răspuns şi i-au zis: „Mai avem noi oare parte de moştenire în casa tatălui nostru?
15. Oare n’am fost noi socotite de el ca nişte străine?: că ne-a vândut şi cu banii noştri s’a ghiftuit.
16. Ca atare, toată averea pe care Dumnezeu a luat-o de la tatăl nostru este a noastră şi a copiilor noştri. Fă dar acum tot ce ţi-a spus ţie Domnul!”

Din Proverbele lui Solomon (21:3-21)

3. A face ce e drept şi a vorbi adevăr Îi sunt mai plăcute lui Dumnezeu decât sângele jertfelor.
4. Omul mărinimos e cutezător împotriva ocării, dar făclia necredincioşilor e păcat.
5. Planurile omului sârguitor aduc întotdeauna câştig, dar leneşul e’ntotdeauna în lipsă.
6. Cel ce agoniseşte comori prin limbă mincinoasă după deşertăciuni umblă şi’n laţurile morţii se duce.
7. Nimicirea va locui împreună cu cei necredincioşi, fiindcă nu vor să facă ce e drept.
8. Celor îndărătnici, căi îndărătnice le trimite Dumnezeu, căci curate şi drepte sunt lucrurile Lui.
9. Mai bine e să locuieşti într’un ungher sub cerul liber decât în [odăi] văruite cu nedreptate şi’n casă de obşte.
10. Sufletul necredinciosului pofteşte răul, el nu va fi miluit de nici un om.
11. Când omul neastâmpărat e pedepsit, cel simplu devine mai isteţ, iar înţeleptul priceput va dobândi cunoaştere.
12. Omul drept pricepe inimile necredincioşilor şi-i dispreţuieşte pe cei necredincioşi pentru răutatea lor.
13. Cel ce-şi astupă urechile ca să nu-l audă pe cel în neputinţă va ajunge şi el să strige fără ca cineva să-l audă.
14. Darul făcut într’ascuns potoleşte mânia, dar omul care nu dă deloc, acela stârneşte urgii.
15. A face judecată e bucuria celui drept, dar în ochii răufăcătorilor chiar şi sfântul e necurat!
16. Omul care se rătăceşte din calea dreptăţii se va odihni în adunarea umbrelor.
17. Omul neisprăvit iubeşte veselia, vinul prietenos şi uleiul îmbelşugat;
18. cât despre nelegiuit, el e spurcăciunea celui drept.
19. Mai bine e să locuieşti în pustie decât cu o femeie certăreaţă şi limbută şi amarnică.
20. Dorită comoară se odihneşte în gura înţeleptului, dar cei fără minte o înghit.
21. Calea dreptăţii şi milosteniei va afla viaţă şi mărire.

Următoarele cinci trepte – extrase

XVI. Iubirea de arginți și neagonisirea

Iubira de arginți este închinare la idoli, fiică a necredinței.

Iubitorul de arginți este ale Evangheliilor batjocoritor și călcător.

Nu zice că aduni bani pentru săraci, că doi bănișori au cumpărat Împărăția.

Cel ce patima aceasta a biruit, toate grijile a curmat; dar cel ce cu dânsa s-a legat, niciodată nu se va ruga curat.

Neagonisirea este lepădare a grijilor, viață fără frământare, călătorie fără împiedicare, înstrăinare de întristare și credință în porunci.

Cel ce a gustat cele de sus, cu lesnire defaimă cele de jos; dar cel ce pe acelea nu le-a gustat, de avuții se bucură.

Mării niciodată valurile nu îi vor lipsi, nici iubitorului de arginți mânia și întristarea.

 „Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor” (1 Timotei 6:10), căci ea odrăslește ură, furtișaguri, pizmuiri, despărțiri, veajbe, furtuni, pomeniri de rău, nemilostiviri și ucideri.

XVII. Nesimțirea, adică murirea sufletului

Nesimțirea este nepurtare de grijă ce a devenit obișnuință, cugetare amorțită, piedică a osârdiei, necunoaștere a umilinței, ușă a deznădăjduirii, maică a uitării.

Gura [celui nesimțitor] împotriva patimii se roagă, iar trupul pentru dânsa se nevoiește. Despre înfrânare vorbește și pentru lăcomia pântecelui se nevoiește. Pe cei neîmpătimiți îi laudă și nu se rușinează a ține minte răul și a se război pentru o zdreanță. Mâniindu-se, se amărăște și pentru amărăciune iarăși se mânie; despre slava deșartă citind, în deșert se slăvește; despre priveghere pe de rost îți grăiește și în somn îndată se scufundă; laudă rugăciunea și ca de bici fuge de dânsa. Săturându-se, se căiește și iarăși, după puțină vreme, încă mai mult se ghiftuiește. Despre blândețe învață și întru însăși învățătura adeseori se mânie. Totdeauna al său pârâș se face și întru simțire a-și veni nu voiește.

Cei ce nesimțirii îi sunt supuși, pe morți văzându-i, râd; la rugăciune stând, cu totul împietriți, învârtoșați și întunecați se află; la Sfântul Prestol privind, nesimțitori rămân; de Dar împărtășindu-se, ca pe o pâine simplă îl mănâncă. Mustrați fiind, nu îi doare.

Însă tu stăruie în multă priveghere, cugetând la Judecata cea veșnică. Roagă-te des lângă morminte, neștearsă icoană a acestora în inima ta zugrăvind.

XVIII. Somnul, rugăciunea și cântarea de psalmi în adunare

Somnul este, într-o oarecare măsură, parte a firii noastre, icoană a morții.

Stând noi la rugăciune, vrăjmașii în somn de cufundă; alții ne împung în pântece cu dureri ascuțite și neobișnuite; alții ne îndeamnă a face vorbiri în biserică; alții mintea noastră în spurcate gânduri o târăsc. Alții ne silesc ca, din lenevire, la citirea stihurilor să ne grpbim; iar alții ne îndeamnă a mai prelungi cântarea, pentru iubirea de îndulcire; și sunt unii care, pe gura noastră așezându-se, ne-o încuie, greu de deschis făcând-o.

Cel ce gândește în inima sa că în rugăciune stă înaintea lui Dumnezeu, stâlp neclinti se va afla și de nici unul din cei mai sus ziși nu se batjocorește.

XIX. Privegherea trupului

Privegherea este stingătoarea înfocării, izbăvitoare de visuri, inimă înmuiată, a gândurilor pază, patimilor îmblânzitoare, a nălucirilor gonitoare.

Nedrept tovarăș este somnul cel mult, că trândavilor jumătate de viață le răpește, ba încă și mai mult.

Se poate ca, din stăruirea în cuvintele psalmilor, pe acestea și în somn să le cugetăm.

XX. Temerea cea fără de bărbăție

Temerea este abatere de la credință. 

Frica este primejdie mai ‘nainte cugetată; frica este simțire încutremurată a inimii care pentru nearătate năpăști se frământă și se mâhnește. Sufletul mândru este robul temerii: că întru sineși bizuindu-se, până și de zgomote și de umbre se sperie.

Cei ce plâng pentru păcatele lor nu au parte de temere.

Toți cei ce se tem sunt stăpâniți de slava deșartă.

Înarmează-te cu rugăciunea, întinde mâinile în sus și cu numele lui Iisus biciuiește vrăjmașii: că nu este în cer și pe pământ mai tare armă. Și dacă te-ai vindecat de boală, înalță cântare de laudă celui ce te-a izbăvit: că de vei fi mulțumitor, în veac te va acoperi.

Nu întunecimea și pustietatea locurilor îi întăresc pe draci asupra noastră, ci nerodirea sufletului.

Cel ce rob al Domnului s-a făcut, numai de Stăpânul său se teme; dar cel ce de Dânsul nu se teme, se teme adesea și de umbra sa.

Cel ce temerea și-a biruit, arătat este că viața și sufletul lui Dumnezeu și-a afierosit.