aşa grăieşte Domnul:

Din Prorocia lui Isaia (45:11-18)

11. Că aşa zice Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel, Cel ce le-a făcut pe cele ce vor fi: – Voi Mă întrebaţi despre fiii Mei şi despre fiicele Mele, şi voi îmi porunciţi asupra lucrului mâinilor Mele?
12. Eu am făcut pământul şi pe omul de pe el, Eu cu mâna Mea am întărit cerul şi tuturor stelelor le-am dat porunci.
13. Eu l-am ridicat să fie rege cu dreptate, şi toate căile lui sunt drepte; el va zidi cetatea Mea şi robia poporului Meu o va întoarce fără răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul Atotţiitorul.
14. Aşa zice Domnul Atotţiitorul: – Egiptul s’a trudit pentru Tine, iar mărfurile Etiopienilor şi Sabeenii cei înalţi la statură vor trece de partea Ta şi vor fi robii Tăi şi’n urma Ta vor merge legaţi în cătuşe şi la Tine vor ajunge şi Ţie ţi se vor supune şi Ţie ţi se vor ruga, pentru că Dumnezeu este în Tine şi’n afară de Tine nu este Dumnezeu.
15. Că Tu eşti Dumnezeu, dar noi n’am ştiut-o, Dumnezeul lui Israel, Mântuitorul.
16. Toţi potrivnicii Lui vor fi ruşinaţi şi înfruntaţi şi’ntru ruşine vor umbla. Voi, insulelor, înnoiţi-vă pentru Mine!
17. Israel e mântuit de Domnul cu mântuire veşnică: ei niciodată nu vor fi ruşinaţi ori înfruntaţi.
18. Aşa zice Domnul, Cel ce a făcut cerul, Acest Dumnezeu Care Şi-a arătat pământul şi l-a făcut; El i-a pus rânduială, El nu degeaba l-a făcut, ci să fie locuit; Eu sunt Domnul, şi nimeni în afară.

Din Cartea Facerii (18:20-33)

20. Şi a zis Domnul: „Mare-i strigarea’mpotriva Sodomei şi Gomorei, şi mari fără margini sunt păcatele lor.
21. Aşadar, Mă voi pogorî şi voi vedea dacă faptele lor se potrivesc cu strigarea care’mpotrivă-le a ajuns până la Mine; iar dacă nu, să ştiu”.
22. Oamenii au plecat de acolo şi mergeau spre Sodoma, în timp ce Avraam încă stătea înaintea Domnului.
23. Şi apropiindu-se Avraam, a zis: „Îl vei pierde Tu oare pe cel drept odată cu cel păcătos? şi-i va fi oare celui drept ca şi cum ar fi păcătos?
24. Presupunând că’n cetatea aceea sunt cincizeci de drepţi, îi vei face să piară? Oare nu vei cruţa tot locul acela de dragul celor cincizeci de drepţi ce se află’n cetate?
25. Departe de Tine să faci una ca asta: să-l pierzi pe cel drept odată cu cel păcătos şi să-i fie celui drept ca şi cum ar fi păcătos! Departe de Tine! El, Cel ce judecă tot pământul, nu va face dreptate?”
26. Zis-a Domnul: „Dacă la Sodoma găsesc cincizeci de drepţi în sânul cetăţii, de dragul lor voi cruţa tot locul”.
27. Şi răspunzând Avraam, a zis: „Iată, cutez să vorbesc către Domnul meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!
28. Să presupunem că din cei cincizeci de drepţi lipsesc cinci; din pricina celor cinci vei pierde oare toată cetatea?” El a zis: „Nu, dacă aflu acolo pe cei patruzeci şi cinci, nu o voi pierde”.
29. Şi din nou I-a grăit [Avraam] şi I-a zis: „Dar de se vor găsi acolo patruzeci?” Iar El a zis: „Nu, de dragul celor patruzeci nu o voi pierde”.
30. Şi a zis [Avraam]: „Să nu Se mânie Domnul dacă voi mai grăi: Dar de se vor găsi acolo doar treizeci?” Iar El a zis: „Dacă aflu acolo treizeci, nu o voi pierde”.
31. Şi a zis [Avraam]: „Iată că încă mai cutez să-I vorbesc Domnului meu: Dar dacă se vor găsi acolo doar douăzeci?” El a zis: Nu, de dragul celor douăzeci nu o voi pierde”.
32. Şi [Avraam] a zis: „Să nu Se mânie Domnul meu dacă voi mai grăi încă o dată: Dar dacă se vor găsi acolo doar zece?” Iar [Domnul] i-a zis: „De dragul celor zece, nu o voi pierde”.
33. Şi dacă Domnul Şi-a isprăvit vorba cu Avraam, S’a dus; iar Avraam s’a întors la locul său.

Din Proverbele lui Solomon (16:16 – 17:16)

16. Cuiburile înţelepciunii sunt mai alese decât aurul şi cuiburile cunoaşterii sunt mai alese decât argintul.
17. Cărările vieţii abat de la rău, iar căile dreptăţii sunt lungime de viaţă.
18. Cel ce primeşte învăţătură va fi plin de bunătăţi, iar cel ce păzeşte mustrările se va înţelepţi.
19. Cel care-şi ţine căile îşi păzeşte sufletul, iar cel care-şi iubeşte viaţa îşi opreşte gura.
20. Mândria merge înaintea nimicirii, iar înaintea căderii, gândul cel rău.
21. Mai bun este cel blând cu smerenie decât cel care împarte prăzile cu cel mândru.
22. Isteţul în tot ce face îşi află bunătăţi, iar cel ce se încrede în Dumnezeu e foarte fericit.
23. Unii îi numesc răi pe cei înţelepţi şi pe cei pricepuţi, dar cei cu vorbe dulci îşi vor auzi mai multe.
24. Cugetarea e un izvor de viaţă pentru cei ce o au, dar învăţătura nebunilor este rea.
25. Inima înţeleptului cunoaşte ceea ce-i iese din gură, pe buze el poartă cunoaştere.
26. Fagure de miere sunt cuvintele bune şi vindecare sufletului e dulceaţa lor.
27. Sunt căi care i se par omului drepte, dar capătul lor cată spre fundul iadului.
28. Omul care munceşte, pentru el munceşte şi-şi alungă propria sa prăbuşire, dar omul sucit îşi poartă pieirea în propria sa gură.
29. Omul fără minte îşi sapă luişi răul şi foc îşi adună pe buze.
30. Omul sucit răspândeşte răul şi făclie vicleană le aprinde celor răi, iar pe prieteni îi desparte.
31. Omul nelegiuit îşi înşală prietenii şi-i îndrumă pe căi care nu sunt bune.
32. Cel ce se uită ţintă plănuieşte blestemăţii şi dacă-şi muşcă buzele alege tot ce-i rău; acela e un cuptor al răutăţii.
33. Bătrâneţea e cununa cinstirii, dacă se află în căile dreptăţii.
34. Omul încet la mânie e mai bun decât cel puternic, iar cel care-şi stăpâneşte firea e mai bun decât cel ce stăpâneşte o cetate.
35. Celor nedrepţi le vin toate din lăuntrul lor, dar toate cele drepte vin de la Domnul.
1. Mai bun e un dumicat cu plăcere şi’n pace decât o casă doldora de bunătăţi şi jertfe nedrepte, cu vrajbă.
2. Servul grijuliu îşi stăpâneşte stăpânii nemintoşi şi el le împarte fraţilor părţile.
3. Aşa cum aurul şi argintul se lămuresc în cuptor, tot astfel inimile cele alese, lângă Domnul.
4. Omul rău ascultă de limba nelegiuiţilor, dar omul drept nu ia aminte la buzele mincinoase.
5. Cel ce râde de sărac Îl întărâtă pe Cel ce l-a făcut, iar cel ce se bucură de căderea altuia nu va rămâne nepedepsit; dar cel ce simte milă, milă va afla.
6. Copiii copiilor sunt cununa bătrânilor, iar părinţii lor sunt lauda copiilor. Cel credincios are’ntreaga lume plină de bănet, dar necredinciosul, nici un bănuţ.
7. Cel fără minte nu-şi apropie buzele drepte, dar nici cel drept buzele mincinoase.
8. Învăţătura e bună răsplată celor ce se ţin de ea: oriîncotro se întoarce, ea e pe drumul cel bun.
9. Cel ce ascunde strâmbătatea umblă după prietenie, dar cel ce-i urăşte ascunzişul desparte prieteni şi casnici.
10. Ameninţarea sfărâmă inima înţeleptului, dar nemintosul, chiar când e bătut, nu simte.
11. Omul rău scorneşte certuri, dar Domnul va trimite împotrivă-i înger ne’ndurător.
12. Purtarea de grijă îi revine omului grijuliu, dar nemintosul cugetă lucruri rele.
13. Din casa celui ce plăteşte cu rău pentru bine răul nu se va muta.
14. O lege dreaptă le dă cuvintelor putere, dar cearta şi vrajba aduc după ele sărăcia.
15. Cel ce hotărăşte că ce-i drept e strâmb şi că ce-i strâmb e drept, acela spurcat este şi urâciune în faţa lui Dumnezeu.
16. De ce are nebunul de toate? că doar nu poate nemintosul să cumpere înţelepciune!

Următoarele cinci trepte – extrase

VI. Pomenirea morții

Teama de moarte este o însușire a firii, adăugată ei din neascultare; dar cutremurarea [îngrozirea] de moarte este semnul greșelilor nepocăite.

Nu toată dorirea morții este bună. Că sunt unii care, căzând necontenit [în păcat] din pricina obișnuinței, cu smerenie își roagă moarte; și sunt alții care nu voiesc a se pocăi și pe moarte, din deznădejde, o cheamă; și mai sunt și cei care, cu mândrie socotindu-se nepătimași, de dânsa nu se tem. Și sunt – de vor mai fi fiind! – cei ce prin lucrarea Duhului Sfânt  ducerea lor de aici o caută. „Sunt strâns din două părţi: am dorinţa să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, că e cu mult mai bine; dar să rămân în trup e mai de trebuinţă, de dragul vostru.” (Filipeni 1:23-24)

Pomenirea morții cea cu deadinsul împuținează mâncările, iar mâncările cu smerenie împuținându-se, împreună cu acestea se împuținează și patimile.

Multe sunt lucrările minții făptuitoare, precum gândul dragostei de Dumnezeu, pomenirea lui Dumnezeu, pomenirea Împărăției, pomenirea râvnei sfinților mucenici, pomenirea faptului că însuși Dumnezeu ne stă înainte, pomenirea sfintelor și înțelegătoarelor Puteri, pomenirea ieșirii [morții], a răspunsului [la Judecată], a hotărârii…

Să nu adeverești pe toți prin cuvânt de dragostea ta cea către dânșii, ci mai vârtos cere de la Dumnezeu ca El să le-o arate în chip negrăit.

„În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată.” (Sirah 7:36)

VII. Plânsul cel de bucurie făcător

Plânsul cel după Dumnezeu este starea inimii îndurerate ce pururea Îl caută nebunește pe Cel de care însetează; și, neajungându-L, cu osteneală după Dânsul gonește.

Mai mare decât botezul este izvorul lacrimilor după botez, chiar de pare îndrăzneț cuvântul. Căci botezul curățește de relele cele de mai’nainte, iar celălalt, de cele făcute după aceea. Și pe cel dintâi în pruncie luându-l, toți l-am întinat; iar prin acesta, și pe acela iarăși îl curățim. Care de nu s-ar fi dăruit cu iubire de oameni de Dumnezeu, rari cu adevărat și greu de aflat ar fi cei ce se mântuiesc.

Suspinele și întristarea strigă către Domnul, iar lacrimile mijlocesc pentru noi.

Când avem parte de necinstire și mustrare sau certare din partea mai-marelui nostru, să ne gândim la înfricoșătoarea hotărâre a Judecătorului și, astfel, cu blândețea și cu răbdarea, supărarea semănată în noi negreșit o vom junghia.

Când întru cei ce par că plâng după Dumnezeu vom vedeaa mânie și mândrie, lacrimile acelora potrivnice să le socotim.

Precum focul mistuie trestia, așa și lacrima cea curată mistuie toată întinăciunea cea văzută și cugetată.

Nu are trebuință, o, prieteni, nici voiește Dumnezeu ca omul din durerea inimii să plângă, ci mai vârtos, din dragostea cea către Dânsul, cu sufletul râzând, să se veselească.

Nimicește păcatul și de prisos va fi lacrima cea dureroasă a ochilor trupești: că unde nu este rană, nu e nevoie de brici. Nu era lacrimă în Adam mai’nainte de călacrea poruncii, precum nu va mai fi nici după Înviere.

La firea umilinței cugetând, mă uimesc cum ceea ce numim plâns și întristare are înlăuntru bucuria și veselia împletite cu sineși precum mierea cu fagurul. Și ce dintru aceasta învățăm? Că dar al Domnului cu adevărat este o umilință ca aceasta.

VIII. Nemânierea și blândețea

Blândețea este starea de nemișcare a sufletului care, și întru necinstiri, și în laude, același rămâne.

Începătura nemânierii este tăcerea buzelor în tulburarea inimii; mijlocul ei, tăcera gândurilor în subțirea tulburare a sufletului; iar desăvârșirea, nestrămutata alinare în mijlocul vânturilor necurate.

Mânia este dorința de a face rău celui ce ne-a întărâtat.

Răbufnirea mâniei este aprinderea inimii ce dintr-o dată izbucnește.

Precum arătarea luminii alungă întunericul, așa și mireasma smereniei prăpădește toată amărăciunea și iuțimea.

Uneori, viclenii draci se trag deoparte ca, astfel, noi socotind mici patimile cele mari, să nu le luăm în seamă și de aici înainte cu nevindecare să bolim.

Dacă Duhul Sfânt pace a sufletului se numește și este, iar mânia, tulburare a inimii, atunci nimic altceva nu poate împiedica venirea Lui în noi precum iuțimea.

Uneori cântarea cu măsură preabine domolește iuțimea.

Cumplit lucru este ca ochiul inimii de iuțime să se tulbure; și mai cumplit este ca pornirea sufletului prin buze să se arate; iar dacă și prin mâini – aceasta cu totul potrivnic și străin este petrecerii cu Dumnezeu.

Dacă paiul altui voiești sau te socotești în stare a-l tămădui, ia seama ca nu în loc de cleștișor, cu bârna să-l scoți, că mai înăuntru îl vei împinge. Bârnă sunt cuvintele cele grele și purtările cele necuvenite; iar cleștișorul este învățătura cea blândă și certarea cu îndelungă-răbdare.

 

IX. Pomenirea de rău

Pomenirea de rău este urârea dreptății, pierderea virtuților, otrava sufletului, viermele minții, înstrăinarea dragostei, piron înfipt în suflet.

Cel ce a oprit mânia, a nimicit pomenirea de rău.

Cel ce dragoste a câștigat, de ranchiună s-a înstrăinat.

Masa dragostei risipește ura și darurile curate înmoaie sufletul; dar masa fără de luare aminte este maică a îndrăznelii și prin fereastra dragostei sare înlăuntru lăcomia pântecelui.

Vei cunoaște că te-ai izbăvit de pomenirea de rău nu atunci când pentru cel ce te-a supărat te ve ruga, nici când cu daruri îi vei răsplăti, nici când la masă îl vei chema, ci atunci când vei afla că în vreo năpastă a căzut și ca pentru tine însuți te va durea și vei lăcrima.

Nepomenirea de rău este semnul pocăinței adevărate. Iar cel ce ține vrajbă și i se pare că se pocăiește, asemenea este celui ce i se pare că aleargă în vis.

 

X. Clevetirea

Clevetirea se naște din ură și din pomenirea de rău. Clevetirea este boală subțire, dar grea, lipitoare ascunsă și tăinuită care suge și seacă sângele dragostei, pricinuitoare a întinării, pierdere a curăției.

Cel ce voiește a birui duhul clevetirii, nu pe cel ce greșește să dea vina, ci pe dracul ce îl îndeamnă. Că nimeni nu voiește a păcătui înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă toți păcătuim.

Potrivnic este focul apei, precum și judecarea, celui ce voiește a se pocăi.

De ste adevărat cuvântul „cu judecata cu care judecaţi, cu aceea veţi fi judecaţi” (Matei 7:2), apoi negreșit întru aceleași păcate pentru care prihănim pe aproapele vom cădea.

Ucigașii draci ne împing să păcătuim; sau, de nu păcătuim, pe cei ce păcătuiesc ne îndeamnă să-i judecăm, ca prin cea de-a doua să o întinăm pe cea dintâi.

Judecarea altora este nerușinată răpire a vredniciei lui Dumnezeu, dar osândirea lor este pierzare a sufletului nostru.

Bunul culegător de struguri mănâncă boabele coapte, nimic din aguridă culegând; iar mintea cea bine-cunoscătoare și pricepută cu sârguință va lua aminte la toate virtuțile ce le vede în alții, pe când cea nechibzuită va iscodi prihanele.