Pentru ca nici voi să nu vărsați afară ceea ce vi s-a dat, nu v-am pus să sorbiți dintr-o dată paharul învățăturii, ci v-am împărțit-o pe mai multe zile, lăsându-vă să vă odihniți de osteneala ascultării în răstimpurile dintre acestea, așa încât și ceea ce ați înghițit să prindă rădăcini tari în cugetul iubirii voastre, iar cele ce urmează a fi grăite să le primiți cu suflet destins și plin de vlagă. De asta vă și spun adesea cu multe zile înainte de spre ce urmează să vorbim, ca, în răstimpul ce trece până atunci, să luați Scriptura să citiți toată pericopa și, aflând cât s-a tâlcuit din ea și cât a mai rămas, să vă faceți cugetul mai pregătit să primească învățătură prin ascultarea celor ce se vor spune. Și pururea vă rog și nu voi înceta a vă ruga ca nu numai aici să luați aminte la cele zise, ci și acasă când veți fi să petreceți mereu întru citirea dumnezeiștilor Scripturi – sfat pe care n-am contenit a-l da nici celor cu care mă întâlnesc aparte. Să nu-mi spună cineva acele vorbe reci și vrednice de multă osândă: „Sunt țintuit la tribunal”, „Sunt prins cu treburile cetății”, „Am de muncit”, „Am nevastă”, „Am de hrănit copii”, „Sunt cap de familie”, „Mirean sunt, nu este treaba mea să citesc Scripturile, ci a celor care s-au lepădat de lume, care s-au sălășluit pe culmile munților, care se îndeletnicesc mereu cu cele duhovnicești”. Ce spui tu, omule? Nu este treaba ta să iei aminte la Scripturi fiindcă ești răspândit de griji nenumărate? Păi, tocmai că este în mai mare măsură treaba ta decât a acelora, fiindcă ei nu atâta nevoie de ajutorul dumnezeieștilor Scripturi precum cei împresurați de multe griji. Că monahii, fugind din cetăți și de tulburările cele din cetăți și făcându-și colibe în pustie, neavând nimic de împărțit cu nimeni, ci filosofând fără de teamă, așezați ca într-un liman în seninătatea acelei liniștiri, de multă neprimejduire se bucură: iar noi, care ne clătim precum cei înviforați în mijlocul mării și avem nenumărate pricini împingătoare la păcat, totdeauna avem trebuință de statornică și necurmată îmbărbătare din Scripturi. Aceia stau departe de luptă, drept care nici nu primesc multe răni, iar tu stai tot timpul în primele rânduri și ești rănit mereu. De aceea ai nevoie de mai multe leacuri decât ei: că soția te supără și fiul te întristează, sluga te mânie, vrăjmașul îți întinde curse, prietenul te pizmuiește și vecinul te păgubește, tovarășul de arme îți pune piedici, de multe ori și judecătorul te amenință, sărăcia te întristează, pierderea casnicilor îți pricinuiește jale, bunăstarea te îngâmfă, restriștea te abate. Și multe pricini și imbolduri silnice de mânie, de griji, de descurajare și întristare, de slavă deșartă și nebunească trufie ne împresoară din toate părțile și nenumărate săgeți curg asupra noastră de pretutindeni: prin urmare, avem necontenită nevoie de toate armele cele din Scripturi, că s-a zis: Să știi că prin mijlocul curselor treci și pe aripile cetății umbli. Poftele trupești nu se ridică mai cumplit asupra celor ce umblă printre oameni? Că fața frumoasă și trupul bine făcut ne rănesc prin ochi, cuvântul de rușine intrând prin auz ne tulbură gândul, iar de multe ori și un cântec pătimaș slăbește vigoarea sufletului. Dar ce zic eu? Că un lucru care multora le pare mai de nimic decât toate cele arătate mai înainte și anume mirosul de parfumuri pe care îl răspândesc desfrânatele ce ies la agățat în drum îl robește pe om doar prin simpla întâlnire cu el. Multe lucruri dintre acestea împresoară și strâmtorează sufletul nostru. Avem trebuință de leacuri dumnezeiești să tămăduim rănile pricinuite și să le preîntâmpinăm pe cele ce încă nu au fost făcute, dar sunt pe cale să se facă, stingând și abătând din depărtare săgețile cele aprinse ale diavolului prin citirea cea de totdeauna a Sfintelor Scripturi. Că nu se poate, nu, nu se poate mântui cineva fără a se bucura mereu de citirea cea duhovnicească. Și încă mare lucru este dacă ne vom putea mântui vreodată chiar bucurându-ne necontenit de această lecuire; iar dacă în fiecare zi vom fi răniți, neavân parte de nicio doctorie, ce nădejde de mântuire ne mai rămâne? Nu vezi pe arămari, pe aurari, pe argintari, pe orice meseriaș cum țin uneltele lor îngrijite și pregătite, vrând mai bine a suferi sila foamei, necazul sărăciei și, îndeobște, orice decât a vinde vreuna dintre uneltele acestea pentru mâncare?  Mulți dintre ei aleg adesea să se îndatoreze pentru a-și ține casa și a-și hrăni copiii decât să vândă cea mai mică dintre uneltele meseriei lor – și, pe bună dreptate, fiindcă ei știu că, o dată vândute uneltele, nu mai au ce face cu meseria și li se duce orice temei de bunăstare. Că atât timp cât au uneltele pot să plătească în timp, muncind mereu, datoriile; iar dacă s-ar grăbi să le vândă altora, nu mai au de unde aștepta vreo alinare pentru foamea și sărăcia lor. Astfel de așezare a cugetului să dobândim și noi: că precum acelora uneltele meseriei lor le sunt ciocanul, nicovala și cleștele, uneltele meseriei noastre sunt cărțile apostolești și prorocești și toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată și folositoare. Și precum acei meșteșugari lucrează cu uneltele lor toate vasele pe care le primesc spre împodobire, așa și noi să ne șlefuim prin uneltele noastre sufletul și, stricat fiind el, să-l îndreptăm și, învechit fiind, să-l înnoim.

(Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântul al treilea la săracul Lazăr, preluat din „Despre citirea Sfintei Scripturi”)