Sfânta Scripură, scrierile Sfinților Părinți din Biserica Primară și textele liturgice ale Bisericii, toate atestă că în vechime Biserica nu învăța oamenii că Întruparea lui Hristos a avut drept scop îmblânzirea sau împăcarea justiției divine – ci că Mântuitorul Hristos a venit în lume ca un doctor decis să aducă vindecare omenirii căzute. Întruparea Lui a însemnat unirea întregii naturi umane cu natura Lui divină pentru a împlini această vindecare. Învățăturile Lui sunt tot atâtea medicamente duhovnicești de tratament și tămăduire pentru îndepărtarea petelor păcatului care a introdus moartea în univers, întru vindecarea deplină a tot ce există în univers.

Coborârea lui Dumnezeu în lume, faptul că El Și-a asumat trup omenesc și Și-a unit dumnezeirea cu omenitatea noastră nu pot fi interpretate în termeni juridici – ele sunt realități care trebuie înțelese din perspectivă medicală. Noi, oamenii, suntem bolnavi, îmbolnăviți de păcat. Păcatul nostru nu are nimic de-a face cu legea, ci cu boala. Deoarece, în starea căzută în care ne aflăm, noi ne-am îndepărtat de comuniunea cu Dumnezeu, moartea lui Hristos pe cruce nu a avut loc pentru că părintele ceresc a cerut vărsare de sânge, ci pentru că El a dorit să ne vindece, să dăruiască viață făpturilor Sale care moșteniseră moartea de la Adam, strămoșul cel căzut – iar vindecarea n-ar fi fost posibilă dacă Hristos nu S-ar fi îmbrăcat în firea noastră omenească.

Domnul Hristos Și-a întemeiat Biserica ca pe un spital al sufletelor; în ea, între zidurile ei, primim medicamentele care ne aduc vindecarea pe care ne-o dorim atât de mult. Părintele ceresc nu dorește nici suferința noastră, nici sângele nostru, ci numai restaurarea chipului întru care ne-a creat. Iubitorul de oameni Dumnezeu nu este judecătorul nostru, ci doctorul nostru.