Cine ești tu? Iată o întrebare pe care lumea te ajută în fel și chip să o ocolești, deși îți oferă la orice oră tot felul de răspunsuri, cu o mincinoasă amabilitate, care ar trebui să îți dea de gândit.

Mai toți (d)au impresia că știu cine sunt, ce vor și ce fac. Au o siguranță care impresionează, deși situația este cu totul diferită. Dar dacă tu vei învăța să te uiți cu multă atenție în jurul tău, dacă te vei folosi de inteligență, atunci vei vedea cumva o lume nouă, diferită de ceea ce te-ai obișnuit să vezi! De ce? Pentru simplul motiv că te-ai numărat până în acel moment printre cei care au încetat să-și pună întrebări și se mulțumesc să trăiască o viață care nu este a lor. Au minte, au și ochi, auz, simțurile rămânându-le integre. Doar că nu mai sunt ale lor!

Închipuie-ți pentru câteva momente lumea altfel: fără oameni. Imaginează-ți lumea formată doar din obiecte. Milioane, miliarde de obiecte: televizoare, computere, malluri, mobile… Toate au chipuri de om. Conduc lumea. Iar oamenii au chipurile obiectelor. Unii au chipul ca un smartphone, alții ca al unui televizor pe care milioane de imagini se derulează cu viteza luminii, iar alții au fețele acoperite de o ceață în care frânturi din rețelele de socializare se suprapun mereu.

Uită-te cu atenție în jurul tău. Vezi oameni care se uită în telefoanele lor? Eu îți spun că nu aceasta este realitatea și că nu vezi în mod corect. De ce? Pentru că, de fapt, telefoanele „se uită” la ei. Oamenii au ajuns de fapt o prelungire, o anexă a telefoanelor mobile. Dacă le-ai „smulge” mobilele din mâini, ar fi ca și cum ai tăia capul unei caracatițe. Atenție: „capul” caracatiței nu este omul, ci mobilul! Tentaculele sunt fie nevăzute, fie sunt chiar cele două mâini ale omului, mâini prin care telefonul îl ține pe om. Ceea ce vezi este, așadar, o ființă care își duce tot mai mult viața în „interiorul” mobilului. Ele acolo trăiește. Psihic, emoțional și chiar moral, viața lui se scurge în infinitul aparent al telefonului mobil. Exact ca o plantă care depinde de rădăcinile ei și de solul din care își extrage hrana: omul a devenit o plantă ale cărei rădăcini se adâncesc pe zi ce trece tot mai mult în „solul” celularului, cu toată „hrana” pe care acest sol cibernetic o presupune: internet, facebook, jocuri, filme etc. Vezi și oameni a căror viață se prelinge printr-o telecomandă în zeci și sute de canale TV? Milioane de perechi de ochi se îndreaptă în aceeași direcție. Nu există nici o deosebire între ei. Dincolo de culoarea ochilor, totul e identic. Aceleași imagini îi „lovesc”. Aceeași sete neostoită de semnale luminoase. Ești și tu unul dintre ei? Încearcă acum să-ți imaginezi nu milioane de ecrane TV, ci numai unul singur. Uriaș. Spre care privesc mulți ochi. Ai tăi sunt undeva în această uriașă mulțime de ochi și de priviri inexpresive. Care sunt ai tăi? Prin ce se deosebesc de ceilalți?

Cine ești tu, totuși? Pentru cei de la evidența populației ești doar un nume din acte. Desigur, vei fi catalogat și ca un obiect numit „om”: un element dintr-un angrenaj uriaș al muncii. Vei munci pentru a avea bani. Dar atât? Acesta ești tu? Acesta trebuie să fie sensul vieții tale? Un nume din acte și în final pe o cruce sau pe o piatră de mormânt? Numele tău este doar pentru a te diferenția de semenii tăi și nimic mai mult? Nu este cumva numele tău un „vas” pe care să îl umpli numai cu acțiuni, cuvinte și gânduri numai și numai ale tale; un „vas” destinat veșniciei, nu morții? Ce rost are o viață fără un nume cu adevărat al tău? Dar o veșnicie fără de tine însuți?

Oare nu ai dreptul să trăiești o viață în propriul tău telefon? Ba da, societatea de azi îți oferă acest drept în mod gratuit. Ba te și obligă să ți-l asumi! Ești exact ca o piesă pe care un muncitor trebuie să o introducă într-un aparat. Te finisează în fel și chip până în clipa în care ajungi să fii exact așa cum trebuie pentru a funcționa ca parte a acelui aparat. Ești doar o piesă! Fără voință și sentimente proprii. Trebuie doar să funcționezi. Muncitorul, adică societatea în care trăiești, te-a decupat exact cum a vrut. Mai contează că semeni izbitor de mult cu celelalte piese? Te întreb: mai știi când ai abdicat de la valoarea ta, când te-ai lăsat de bunăvoie pe mâna societății care te-a șlefuit și ți-a retezat orice valoare și sens?

Cine ești tu? Tu nu poți fi altcineva sau altundeva! Tu nu ești sticla de Coca-Cola din care beau milioane de oameni. Tu nu poți fi contul Facebook, pentru că mai există alte mult prea multe conturi care diferă de al tău doar ca formă, nu și ca fond. Nu poți fi nici individul care se prelinge dintr-un bar în altul căci tu nu ai habar măcar câți s-au prelins exact așa și nu au lăsat în urma lor nici măcar acel mucus pe care îl lasă în urma sa un melc la trecerea-i pe orișiunde. Nu se cuvine ca tu să te rezumi la a fi ființa care imită gesturile, cuvintele și faptele celor din jur cât timp acestea au decăzut de mult sub limita unui minim bun simț. Atât timp cât tu imiți ceea ce este fără valoare, tu încetezi a mai fi tu. Devii „el”. Devii „unul” dintre mulți. ADN-ul tău rămâne unic. Anumite trăsături ale feșei tale îți rămân proprii, dar numai atât! În rest, tu devii ceilalți.

Cine ești tu, totuși? Cine, ce și cum te modelează? Cine ți-a făurit idealurile? Ce este doar al tău, fără să fi fost copiat, imitat sau chiar impus din exterior?

(ierom. Paulin Ilucă)