Casa omului este locul cel mai tainic, cel mai intim al omului. Acolo este omul cu ai lui, locul în care el se întâlnește cu lumea lui și cu Dumnezeu. Acolo își găsește locul icoana.

Am să vă relatez foarte pe scurt o discuție cu un profesor din Elveția, care aparține unei biserici protestante; mi-a spus că a fost într-o excursie în Cipru de unde a cumpărat o icoană în care este reprezentat chipul Mântuitorului Hristos. I-a plăcut foarte mult. O icoană bizantină. Foarte pretențios, de altfel. Cu studii foarte înalte, foarte bine „garnisit” din punct de vedere intelectual… și s-a dus acasă să-și pună icoana undeva. Și mi-a spus: „M-am uitat în casa mea și am zis așa: ori dau jos tot ce am pe pereți și pun icoana, ori las ce am pe pereți și nu pun icoana. Nu se potrivește cu nimic, absolut cu nimic. Ce am eu pe pereți nu se potrivește cu icoana.” Fiți atenți: simțul unui om neortodox, dar care a  simțit și lucrarea lui Dumnezeu, a simțit și prezența, a văzut în icoană o fereastră către Împărăția lui Dumnezeu, prin care omul vede dincolo de icoană sau prin icoană, Împărăția lui Dumnezeu! Este ca în cazul celor care poartă ochelari: ei nu văd lentilele, ci, cu ajutorul lor, văd lumea, văd prin ele lumea; lentilele ne ajută să vedem bine, să vedem corect, să vedem drept. Așa este icoana. Noi nu rămânem la icoană, noi privim dincolo de icoană. El a privit dincolo și a spus atunci: „Am luat-o și am așezat-o în dormitorul meu, care este foarte simplu și pe pereți nu am nimic” și acolo și-a găsit locul icoana în casa acestui om.

Icoana este rugăciune sau, mai degrabă, Liturghie. Icoană fără Liturghie nu se poate, cum nici Liturghie fără icoană. Icoana este cea în fața căreia stăm și ne rugăm lui Dumnezeu, în fața căreia ne plecăm genunchii atunci când suntem triști, când suntem necăjiți, când ne-apasă durerea. Icoana este cea în fața căreia ne plecăm atunci când suntem cuprinși de bucurie. Însă, atunci când am păcătuit, greu privim o icoană. Dar nu numai o icoană, căci noi toți suntem tot atâtea icoane smerite ale lui Dumnezeu. Și atunci, când ai greșit îți este greu să privești în ochii prietenului sau prietenei, în ochii soțului sau soției, în ochii copilului, sau copilul în ochii părinților; privești în jos sau în lături, te uiți într-o parte sau în alta. De ce? Pentru că are loc această întâlnire. Iar întâlnirea cu icoana se realizează în rugăciune. Nici nu se poate altfel. Altfel, te duci, o analizezi, spui ce fel de icoană este, cam din ce secol datează, ți-ai notat și ai plecat.

Am întâlnit o femeie în Lavra Peșterilor din Kiev, de undeva din Rusia, care mi-a oferit o icoană mică, zicându-mi: „Părinte, vreau să v-o ofer. Această icoană mi-a adus-o cineva din Siberia. Nu știu care este taina ei. Eu am păstrat-o cu multă cinste, pentru că mi-a adus-o cineva de acolo și cred că poartă în spate multă durere și multă rugăciune.” Ei bine, în limba rusă sau în tradiția slavă, unul din cuvintele care se folosesc pentru a defini o icoană făcătoare de minuni este namolinnaia, care s-ar traduce, literal, icoană rugată sau icoană în fața căreia s-au făcut multe rugăciuni. Nu „icoană făcătoare de minuni”, ci „icoană rugată”, ceea ce înseamnă că orice iacoană poate să devină făcătoare de minuni prin rugăciunea celor care se roagă la Mântuitorul Hristos, la Dumnezeu, și la Maica Domnului și la toți sfinții și la tot Cerul și la toată lumea pe care icoana le-o aduce în față. Și, în acest sens, cred că aceste icoane rugate sunt adevăratele icoane bizantine, care poartă nu numai sinteza unei tradiții și teologii a frumosului din icoană, unei teologii a icoanei, ci, mai mult decât atât: o astfel de icoană ne aduce tradiția, teologia și sfințenia Sfinților Părinți și a Bisericii – trupul viu al lui Hristos.

(părintele Vasile Gavrilă, text preluat din cartea Pentru tineri)