Uciderea Brâncovenilor

Vrednic domn și bun creștin a fost Constantin Brâncoveanu. A domnit în Țara Românească 26 de ani, între 1688 și 1714. Era pornit spre treburi gospodărești și nu spre războaie și ucideri. Om blând din fire, bun la suflet și milostiv, învățatul voievod a încurajat tipăriturile (apărând în vremea sa o sută de cărți ortodoxe) și a înălțat vestite așezăminte de închinăciune, precum Potlogi, Mogoșoaia, dar mai cu seamă Mănăstirea Horezu, perlă creștinească zidită din temelii.

Numai că evlavia și bogățiile sale erau jinduite de vrăjmași. Și-atunci, rivalii săi l-au pârât Sultanului de la Istanbul, umblând cu viclenii și dorind să-l piardă.

Așa au și făcut! I-au șoptit Padișahului că Brâncoveanu îl trădează rușilor, dând ajutor Țarului Petru cel Mare. La lupta de la Stănilești, pe prut, din 1711, câțiva boieri munteni de-ai lui Vodă Brâncoveanu au trecut în tabăra țarului, ca și domnul moldovean, cărturarul Dimitrie Cantemir.

După bătălie, Sultanul găsi prilej să-l pedepsească rău pe Constantin Brâncoveanu.

Era în 1714, miercuri, înaintea Paștilor. Un pașă căzu la București, cu ienicerii săi, cum cad șacalii asupra prăzii. Turcii ridicară pe Brâncoveanu, doamna sa Maria și întreaga familie. Ba și pe sfătuitorul său Ianache Văcărescu. Un convoi lung de trăsuri, plin de captivi și lucruri de preț încărcate de la Curtea domnească, gonea spre palatul sultanului de pe Bosfor.

La Istanbul, prizonierii din Țara Românească au fost azvârliți în temuta închisoare Șapte Turnuri. Voievodul, cei patru feciori și sfetnicul Ianache au fost schingiuiți de harapi, cu fierul roșu și biciuirile.

Lepădați legea voastră creștină și vi se vor cruța viețile. Treceți la legea lui Mohamed și veți scăpa de osândă, striga un păgân.

Lăsați Evanghelia și îmbrățișați Coranul!, zicea altul.

Nici eu, nici feciorii mei nu ne turcim, chiar dacă ne pierdem capetele!, răspundea demn credinciosul voievod Brâncoveanu.

Cum auzi de refuz, Sultanul se făcu foc și pară. La 15 August, când domnul creștin împlinea 60 de ani, osândiții au fost scoși din palat, înaintea mulțimii păgâne. Erau acolo bunul Ianache, ginerele domnesc, cei patru feciori, împreună cu Vodă Brâncoveanu. Ba, la un semn, fură împinse în piațeta eșafodului doamna Maria și fiicele, ca să participe la groaznicul măcel pregătit de păgâni.

Padișahul se afla într-un chioșc aurit, înaintea demnitarilor săi și voia să dea  o pildă întregului Imperiu Otoman.

Constantin Brâncoveanu! zise Sultanul. Tu ai vrut să te desfaci de împărăția noastră, să-ți faci țara neatârnată. Te iert dacă scuipi Scriptura voastră și săruți Coranul nostru.

Mai bine să se stingă neamul meu decât să mă lepăd de credința creștinească!

Atunci, pregătiți-vă cu toții de moarte! se încruntă Sultanul.

La un semn, apăru un harap cu un paloș ascuțit.

Un turc îl târî, mai întâi, pe sfetnicul Ianache Văcărescu.

Fă-te turc și leapădă-te de stăpânul tău ca să scapi cu viață, Ianache. Ți se vor înapoia averile.

Un Văcărescu nu-și trădează domnul; nu spurcă biserica strămoșească, strigă sfetnicul.

Își plecă îndată capul și gâdele i-l reteză.

Matei, fiul cel mic al lui Brâncoveanu, porni să plângă la vederea sângelui. Capul lui Ianache se rostogolise și se zbătea lângă cizma băiatului îngrozit.

Tăicuțul meu! se rugă mezinul Matei. Eu sunt copil și vreau să trăiesc. Ce-idacă mă fac turc?

Nici să nu te gândești, mezinul tatei. Fiți curajoși, bieții mei! Am pierdut averile, ne-a mai rămas sufletul creștin. Mai bine murim cu toții decât să ne lepădăm de legea lui Iisus Hristos!

Unul după altul, au fost decapitați: fiul cel mare, Constantin, apoi Ștefan și Radu. Și iarăși mezinul Matei, stropit de sânge, se rugă tatălui său:

Lasă-mă să mă turcesc, tată!

Atunci Brâncoveanu-Vodă, tremurând de durere, îl dojeni:

Matei-Mateiaș! Nu lepăda legea străbunilor! Mai bine mori creștin, fiule, ca ceilalți.

Copilul scânci și zise călăului:

Vreau să mor creștin! Lovește!

Gâdele i-a retezat capul, care s-a rostogolit ca o minge pe scări. Brâncoveanu s-a aruncat asupra copiilor săi morți, plângând și sărutându-i.

Acum tăiați-mi și mie capul! Luați-mi lanțul de la mâini! Mor pentru legea creștinească!

Se găsea pe eșafod și-și așeză singur, precum sărmanul Matei, capul pe trunchi.

De trei ori lovi gâdele până reteză gâtul de pe umerii lui Constantin Brâncoveanu.

Sultanul ucisese în neștire, însă de fapt fusese învins de tăria valahilor de dincolo de Dunăre și de credința lor nestrămutată în Hristos.

Morții erau, cu alte cuvinte, triumfători. Se năștea atunci din sânge și carne sfârtecată istoria martirajului pentru credința ortodoxă.

Turcii au purtat capetele brâncovenilor, înfipte în suliți, prin Constantinopol. Corpurile martirilor au fost azvârlite în Bosfor. Doamna Maria, care asistase la groaznica execuție, laolaltă cu fiicele și soții lor, a găsit în mare doar trupul domnului Constantin Brâncoveanu. Niște pescari, acoperiți de arginți, au dus corpul voievodului decapitat la mănăstire grecească, iar de aici osemintele au fost aduse în țară și îngropate în biserica martirului sfânt Gheorghe, din București.

Soțiile nenorociților au fost atunci eliberate din temnițele Istanbulului, plecând cu un vas la Veneția. După ani, s-au întors în Valahia. Una dintre fiicele lui Brâncoveanu, care asistase la muceniceasca osândă, se numea Domnița Bălașa. Ea clădi în București, din moștenirea primită, un mare spital brâncovenesc. Alături se află o biserică frumoasă și un azil de bătrâni, care poartă numele ei.

Martirii din familia Brâncoveanu au fost recunoscuți ca sfinți ai neamului românesc la 20 Iunie 1992. Ei sunt: voievodul Constantin Brâncoveanu, fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și ginerele lui Vodă, sfetnicul său Ianache Văcărescu – toți pierzându-și capetele ca mucenici ai veșnicei credințe ortodoxe…

(din Legendele neamului românesc, de Boris Crăciun)